DOI
Ȋntoarsã înapoi acasã, l-am gãsit pe Robert, fratele meu mai mic, stând în sufragerie, cu un morman de teme în jurul lui, privind la televizor o emisiune de-a lui Steve Irwin.
-Ce faci, tu, singurel?spun aruncându-mi geanta pe canapea.
-Mda, mormãie el.
-Mama şi tata sunt încã la muncã?
E deja searã, ora obişnuitã la care ajung acasã, deşi orele se terminã la prânz. De obicei pierd vremea cu gaşca prin parcuri sau cafenele, ori o iau pe Ruxandra şi mergem doar noi douã în Mall. Astãzi am fost sã jucãm billiard. Ȋmi pusesem speranţa cã jocul mã va face sã uit de noul profesor, dar nici gând: toţi vorbeau numai despre el. A fost o zi…plinã. Şi istovitoare.
-De parcã nu te-ai fi obişnuit pânã acum, zice Robert. Tata e însurat cu cabinetul de avocaturã şi mama cu slujba ei de psiholog.
-Şi noi ce suntem? Spun mergând spre bucãtãrie.
-Copii atomici.
Şi noi ai cui suntem?ar fi fost o întrebare mai potrivitã, dar nu am spus-o, nu vreau sã fac prea mult caz din asta, încerc sã mã descurc singurã.
-Copii atomici, îmi rãspunde Robert.
-Oricum, ce avem de mâncare?spun deschizând frigiderul.
Nişte ouã, şuncã, salam, caşcaval şi…brocoli?Cine naiba a cumpãrat aşa ceva?
-Noi ce mâncãm? Strig la Robert.
-Rãbdãri prãjite, zice el.
-Hai sã comandãm o pizza, sunã mai bine decât rãbdãrile tale.
Am ales o Capricioasa şi l-am lãsat pe Robert sã facã comanda.M-am trântit pe canapea din mers, apoi am sãrit repede, pentru cã mã aşezasem pe geantã. Am aruncat-o pe jos, s-a desfãcut şi cartea Ion a cãzut pe jos.A trebuit sã o cumpãr, din banii mei de buzunar, pentru cã la bibliotecã nu o mai aveau. Şi nu ştiu de ce am fãcut-o, pentru cã nu am de gând sã o citesc.
Adicã, da, profu’ e mişto.Şi are o influenţã mai mare asupra mea decât asupra celorlalţi. Pentru cã eu vãd bãrbatul, înainte de a vedea profesorul. Prima imagine a lui, atunci când a intrat pe uşã şi credeam cã e elevul de serviciu, mi-a rãmas întipãritã în minte şi la ea mã raportez de fiecare data când gândurile îmi zboarã la el, lucru care se întâmplã mult mai des decât mi-ar plãcea.
Ca prin vis, aud soneria şi îl vãd pe Robert mergând sã deschidã, apoi se întoarce cu pizza. Am stat aproape o jumãtate de orã pe canapea, fãrã sã fac nimic, doar gândindu-mã la…doar gândindu-mã. Nu se potriveşte deloc cu caracterul meu exploziv.
Mã ridic şi iau o felie de pizza.
-Eva?
-Mmm?
-La ce facultate vrei sã dai?
Se pare cã nu sunt singura cu probleme existenţiale pe aici.
-Nu ştiu, de ce?
-Pãi, ştii, cum încearcã mama şi tata fiecare sã ne atragã pe domeniul lui. Mã întrebam dacã ai ales ceva.
-Şi sã le dau satisfacţie?Nu, o sã aleg o facultate care nu are nicio legãturã cu Dreptul sau Psihologia. Poate…istorie?filosofie?
-Serios?spune Robert amuzat. Dar ce faci cu o astfel de facultate?
-Ȋn ciudã pãrinţilor, spun şi începem amândoi sã râdem.
Se aude maşina parcând pe alee şi câteva momente mai târziu, mama şi tata intrã în casã. Se pare cã sunt în toiul unei discuţii aprinse.
-Ȋţi spun, esti paranoicã, zice tata arãtând cu un deget spre mama, de parcã ar vrea sã o punã la punct.
-Taci din gurã, David, ştiu ce am vãzut. Nu uita cã eu pot vedea lucruri pe care alţii nu pot.
-Poţi vedea gãrgãunii din capul tãu!
Dupã toate aparenţele, nici nu ne-au vãzut şi se îndreaptã spre bucãtãrie, continuându-şi cearta.
Tata îi spune cã e orbitã de gelozie şi chiar nu vreau sã rãmân ca sã aud restul conversaţiei.
-Hai sus, îi spun lui Robert şi iau cutia de pizza într-o mânã, geanta în cealaltã şi mã îndrept spre scara care duce la etaj, unde sunt dormitoarele. Vocile lor încã se mai aud, dar trântesc uşa camerei şi zgomotul nu mai ajunge pânã la noi.
Robert se aşeazã pe jos, lângã patul meu şi ia o felie de pizza.
-Uneori simt cã m-am sãturat, ştii?
Ofteazã. Da, ştiu exact ce vrea sã spunã, dar nu am de gând sã stau sã îmi plâng de milã. Egoişti şi egocentrici aşa cum sunt, sunt pãrinţii noştri. Singurii. Alţii nu avem, deci trebuie sã îi suportãm şi sã ne obişnuim cu ideea.
-Oare e adevãrat?Ştii tu, cã mama e geloasã fãrã motiv?Sau…are un motiv?
-Robi, pentru a-ţi pãstra sãnãtatea mintalã, nu le mai asculta conversaţiile, spun simţindu-mã dintr-o data foarte, foarte obositã.
-Tot cartierul le ascultã conversaţiile! Zice el supãrat.
-Bagã-ţi cãştile în urechi şi dã volumul la maxim.
El îşi dã ochii peste cap.
-Serios, sunt treburile lor, şi amestecându-ne în ele nu o sã ne uşurãm viaţa.
-Mda, probabil ai dreptate. Mã duc în camera mea.
-Cum te descurci cu învãţatul pentru admiterea la liceu?
-Bine, zice el şi trânteşte uşa în urma lui.
Mã aşez pe pat, cu capul înb mâini. Fiind sora lui mai mare, simt cã e într-un fel responsabilitatea mea sã am grijã de el, dar am sentimentul cã eşuez lamentabil. La naiba, eu de abia sunt în stare sã am grijã de mine, cum aş putea sã am grijã de un bãiat de 14 ani, proaspãt intrat în adolescenţã, care habar nu are ce se întâmplã cu el, când nici eu nu ştiu ce se întâmplã cu mine?
Ȋmi fac un duş lung şi fierbinte, în speranţa cã voi reuşi sã mã calmez, şi chiar reuşesc, dat fiind cã de la parter nu se mai aud vocile alor mei.
Ȋncep sã îmi fac temele fãrã tragere de inimã, oprindu-mã la fiecare cinci minute sã mai scriu câte ceva pe YM colegilor mei. Apoi îmi dau seama cã nu am cartea,Ion, probabil am uitat-o în sufragerie, când mi-a cãzut din geantã şi nu am pus-o înapoi.
Ies din camera şi cobor scãrile. Ȋn casã e linişte, oricare ar fi motivul de ceartã, se pare mama şi tata cã l-au depãşit. E aproape miezul nopţii şi presupun cã dorm.
Iau cartea şi dau sã mã întorc, când îmi atrage atenţia o voce şoptitã din bucãtãrie.
-Da, scumpo, e totul în regulã. Ne vedem mâine.
Tata vorbeşte la telefon. Şi nu cu mama, dat fiind cã ea e la etaj.
-Şi eu te iubesc, mai spune el atât de încet, încât abia aud.
Şi tare mi-aş fi dorit sã nu aud.
Mã retrag în camera mea în vârful picioarelor şi odatã ajunsã, închid uşa în urma mea foarte încet. Nimeni nu m-a vãzut sau auzit şi nimeni nu va şti cã am ascultat acea conversaţie. Dar eu cum fac sã o uit?
Mã aşez pe pat, cu cartea în braţe, strângând-o la piept ca pe un lucru de preţ şi încep sã plâng încet, larimile şoroindu-mi pe obraji.
Ceva îmi spune cã viaţa mea începe sã se destrame.
