NOUA
-Eva, dacã întârziem, o sa te urãsc pentru tot restul vieţii mele!
-Calm, Romeo, o sã ajungem la timp.
Concertul Vama. Momentul în care eu, ca un Cupidon în devenire, trebuie sã îl cuplez pe frate’miu cu duduia cu cosiţe.
-Gata sunt, spun deschizând uşa camerei.
Mi-am ales special pentru eveniment o rochiţã verde închis, de lâniţã şi am alocat nu mai puţin de douã ore machiajului şi aranjatului pãrului. Nu e de mirare cã Robert a înnebunit în faţa uşii de la camera mea.
I-am lãsat un bilet pe masã mamei, în care îi spuneam unde suntem, pentru cazul miraculous în care ar fi sesizat dispariţia noastrã.
Privindu-mã în oglinda de pe hol, mã trece un val de regret pentru cã nu are cine sã mã admire în rochia mea splendida şi nici nu am vreo şansã sã mã duc la o întânire cu persoana pe care o plac.
Nu, în seara asta nu trebuie sã permit niciunui gând rãu sã mã ia în stãpânire.
Ajungem la club cu zece minute înainte de începere, iar puştoaica apare câteva minute mai târziu.
-Ea e sora mea, Eva, mã prezintã ceremonios Robert.
Ȋi strâng mâna puştoaicei, zâmbind. E simpaticã.
-Claudia, îmi pare bine.
Mesele sunt ocupate, dar cine vrea sã stea la masã în timpul unui concert? Ne ducem cât mai aproape de scenã, savurând spectacolul. Luminile orbitoare şi vocea solistului amplificatã de cele câteva zeci de difuzoare mã ameţesc mai rãu decât ginul tonic din care sorb când şi când.
Robert şi Claudia cântã împreunã cu formaţia, danseazã, râd, iar la finalul fiecãrei piese aplaudã frenetic. Pentru cã nu par sã aibe nevoie de mine, ies sã iau o gurã de aer.
-Fumezi un joint cu mine, frumoaso? Strigã dupã mine un tip care stã pe bordurã.
Ȋl ignor şi merg mai departe. Vântul rece de toamnã îmi intrã în oase. Poate ar fi fost o idée bunã sã îmi iau geaca.
Aud paşi în spatele meu. E tipul care stãtea pe bordurã, a venit dupã mine.
-Ce faci singuricã pe aici?
Miroase a alcool de parcã ar fi înotat în butoiul cu bere. Greţos.
Vine mai aproape de mine şi încep sã mã panichez. Pe vremea când mamei îi pãsa de mine, îmi dãdea acelaşi sfat insistent de fiecare data când ieşeam în oraş: stai tot timpul cu prietenii tãi, nu te depãrta de grup.
Era un sfat bun. De ce nu l-am ascultat şi de data asta?
Tipul vine şi îmi pune o mânã pe talie. Mã dau în spate, dar mã cuprinde cu amândouã mâinile.
-Dã-mi drumul! Ţip eu panicatã.
Strada pare pustie. Am dat de dracu’ şi o ştiu.
-Dar de ce, frumoaso, nu vrei sã ne distrãm puţin?
-Chiar deloc. Lasã-mã în pace!
Ȋncerc sã îi desfac mâinile de pe talia mea, îl zgârii cu unghiile, dar asta pare mai mult sã îl provoace.
-Lasã-mã în pace! Ţip cât mã ţine gura.
Frica îmi cuprinde rapid fiecare celulã a corpului, îmi simt gâtul uscat, iar urechile îmi vâjâie.
-Domnişoara a zis sã o laşi în pace! Se aude o voce hotãrâtã.
Tipul îmi dã drumul doar pe jumãtate, întorcându-se sã-l vadã pe salvatorul meu.
