Clasa e aproape goalã, grupul nostru e încã în curte, dar pur şi simplu nu suport sã stau cu ei. Nu acum, când fiecare dintre ei ştie despre tata. Mã întreb dacã a fãcut-o intenţionat. Dacã s-a sãturat sã îmi fie prietenã, sã stea mereu în umbra mea, şi a decis sã mã distrugã.Poate cã nu. Dar dupã toate prin care am trecut în ultimul timp, vãd în oricine un duşman.
Pe mãsurã ce intrã în clasã, colegii mei vin sã mã batã pe umãr sau sã îmi spunã vorbe de încurajare. Niciunul nu pare cã vrea sã mã pãrãseascã. Nu ştiu ce a încercat Ruxandra, dar a reuşit sã îi facã şi mai solidari.
Cumva, reuşesc sã mã facã sã mã simt puţin mai bine. Iar când începe ora de românã, mã simt cu adevãrat bine.Pentru cã sunt mândrã de mine.Obositã, dar mândrã cã am reuşit sã termin cartea, şi ştiu cã am fãcut-o numai pentru el.
-M-am gândit la ce am discutat ora trecutã, spune Mihai.
Profesorul. El e profesorul meu.
-Şi va provoc, pe fiecare dintre voi, sã îmi demonstraţi cã aveţi dreptate, iar mesajul poeziilor este cel care poate fi vãzut la prima vedere, şi nu cel pe care îl analizãm noi.
-Cum?întreabã Ruxandra de lângã mine.
Ȋncã nu am uitat ce mi-a fãcut, furia faţã de ea e tot acolo, dar acum am alte sentimente, mult mai profunde, asupra cãrora mã concentrez.
-Asta e provocarea, nu?zice el zâmbind. Sã gãsiţi o modalitate.
Ȋmi notez mental sã mã gândesc la o modalitate mai târziu. Trebuie sã existe una.
-Acum, cine vrea sã ne povesteascã despre Ion?
Mâna mea zvâcneşte în sus înainte sã termine întrebarea. Mã uit în clasã şi constat uimitã cã mai mult de jumãtate din colegi au mâinile sus, inclusiv Sebi, Andrei şi Ruxandra. Cu toate astea, el mã numeşte pe mine. Şi încep sã povestesc. Cum o iubea Ion pe Florica, despre dorinţa lui arzãtoare şi obsesivã de a avea pãmânt, despre puterea şi vrenicia lui şi despre alegerile care l-au dus la pieire. Cum a ales-o pe Ana în locul Floricãi, doar pentru pãmântul ei şi cum Ana, care îl iubea sincer, a avut atât de mult de suferit din cauza lui. Când ajung la final, îmi dau seama cã mã usturã gâtul de cât am vorbit, dar sunt încântatã şi mândrã de mine cã am reuşit sã fac un rezumat coerent, nu m-am încurcat şi nu m-am bâlbâit.
E ca şi cum o forţã necunoscutã mã înzestreazã cu noi puteri şi aptitudini, o emoţie constructivã care mã împinge sã privesc în acei ochi minunaţi şi sã îi demonstrez cã îi merit atenţia.
-O prezentare strãlucitã, spune zâmbind, iar eu simt efectiv cum mi se umple inima de bucurie.
Apoi, merge la catedrã, deschide catalogul şi noteazã ceva.
-Un zece bine-meritat, cred cã sunteţi cu toţii de acord cu mine.
Atunci îmi cade cerul în cap.Mã simt ca o idioatã.Pentru cã eu nu vroiam un zece, vroiam doar atenţia şi lauda lui, vroiam sã mã remarce, sã îi demonstrez cã nu sunt o puştoaicã plinã de ea, ci sunt mai presus de asta. Nici nu am fost conştientã de aşteptãrile mele şi de cât erau de eronate.
Clasa se lanseazã într-o discuţie aprinsã, colegii se impart în douã echipe, Team Ana şi Team Florica, spre amuzamentul lui. Dar eu nu sunt atentã la conversaţii. Mã simt cãlcatã în picioare şi zdrobitã, mã simt ca o idioatã pentru cã am sperat la ceva ce niciodatã nu voi putea avea.
El e profesor, eu sunt elevã. Orice aş face, nu pot obţine nimic mai mult de la el decât o notã bunã.Când aud soneria, sunt prima care iese din clasã. Probabil cã a întrebat ce e cu mine, pentru cã o aud pe Ruxandra spunând Are probleme în familie.
