PAISPREZECE
-Robert, dacã nu te ridici din pat în momentul ãsta, îţi jur cã îţi arunc cu o gãleatã cu apã rece în cap.
-Faptul cã am suferit un accident de maşinã nu mã scuteşte de şcoalã?
-Nu!Şi nu ai suferit un accident de maşinã, ai provocat un accident de maşinã.
-Ai fãcut clãtite?zice cum îşi bagã nasul în bucãtãrie.
-Da.Stai jos. Vrei cu brânzã sau cu ciocolatã?
-Ambele.
Ȋi pun clãtitele pe farfurie şi merg sã mã îmbrac pentru şcoalã. Am atâtea emoţii încât mã ameţesc. Orice ar fi, îi spun. Trebuie sã îi spun cã ştiu cã a fost el la Bal.Nu ştiu cum. Poate rãmân dupã orã sau îl caut la cancelarie.Trebuie sã ştie.
Pânã mã îmbrac eu, Robert terminã de mâncat şi mergem împreunã pânã la metrou; el coboarã, iar eu îmi continui drumul spre şcoalã.
Prietenii mei mã aşteaptã în curte, lângã scenã, ca de obicei.
-Evy, ai venit! Chiţãie Ruxandra şi mã îmbrãţişeazã.
Rãmân alãturi de ei, fizic, dar mintea mea e plecatã departe, la momentul în care îi voi spune lui Mihai cã ştiu şi habar n-am cum va reacţiona.
Adelina vine în fugã spre noi.
-Aţi auzit?S-a întors hoaşca!
-Ce?
-Profa de românã.
-Şi ce se întâmplã cu domnul Albu?întreabã Sebi.
-Era doar suplinitor, nu? Zice Adelina ridicând din umeri.
Simt cã îmi cade cerul în cap. Nu, aşa ceva nu se poate!Pur şi simplu nu are cum sã se întâmple.
Alerg spre intrarea în şcoalã, ignorându-i pe prietenii mei care mã strigã şi mã îndrept direct cãtre cancelarie. Poate nu a plecat încã, poate apuc sã îi spun.
-Domnul profesor Albu?îl întreb pe elevul de serviciu.
-Nu este aici.
Simt cum lacrimile îmi scaldã ochii, dar nu pot sã plâng. Nu aici, nu acum.
-Dar a lãsat un pachet pentru tine.
-Poftim?
-A zis cã e legat de cercul literar, nu stiu, stai sã îl aduc.
Picioarele îmi tremurã în timp ce aştept. Ce ar fi putut sã îmi lase? E un pachet micuţ, sigilat. Ȋl iau şi mã întorc, neştiind unde sã mã duc. Orice ar fi, nu pot sã îl deschid aici.
Gãsesc o toaletã goalã, intru şi mã încui pe dinãuntru. Mã sprijin de faianţa rece şi îl desfac. Las sã îmi cadã în palmã un pandantiv în formã de cheie. Privindu-l mai atentã, îmi dau seama cã pe cercul cheii este un ceas. Pandantivul e agãţat de un colier simplu. Ȋl strâng în palmã, ca pe o comoarã nepreţuitã, ceea ce pentru mine chiar este.
Lacrimini fierbinţi îmi scaldã obrajii.Ȋncet, cu mâinile tremurânde, mi-l pun la gât. Bag mâna în pachet şi gãsesc un bilet micuţ, scris pe o foaie de carton, acelaşi carton pe care l-am folosit pentru invitaţiile la balul de Haloween.
Pentru cea care deţine cheia inimii mele, scrie pe bilet cu o caligrafie perfectã.
Privesc la pandantivul în formã de cheie de la gâtul meu. Cheia.
Ȋntorc biletul pe verso.
Pentru a-ţi reaminti cã va veni şi timpul nostru.
Ceasul în formã de cheie ticãie neîncetat, parcã întrebându-se şi el odatã cu mine când va veni timpul nostru.
Strâng biletul în mânã şi îl duc la piept, vrând sã îl îmbrãţişez pe cel ce l-a scris.
Mã aşez pe gresia rece, cu genunchii la piept, ţinând într-o mânã biletul şi în cealaltã pandantivul, singurele dovezi cã iubirea noastrã existã şi se va împlini într-o zi.
Lacrimile îmi alunecã pe obraji şi cad pe hârtie, pãtând-o, iar cerneala se întinde într-un loc.
Ştergându-mi lacrimile, strâng biletul şi pandantivul la piept.
Nu te voi uita niciodatã.
***
-Robert, nu pot sã mã uit, uitã-te tu!
-Sã citesc lista de sus în jos sau de jos în sus?
-De jos în sus. Dacã nu sunt sub linie, înseamnã cã am intrat.
-Nu o citi de jos, zice Claudia. E de rãu augur.
Ȋnchid ochii, numãrând secundele.
-Nu eşti, spune Robert.
-Sigur?
Ȋmi iau inima în dinţi şi citesc lista cu candidaţii respinşi. Numele meu nu e acolo.
-Eva! Strigã Robert tare, cu toate cã e fix lângã mine.
-Ce?
-Ai fost admisã prima!
-Uite! Îmi aratã Claudia în partea de sus a listei.
Privirea îmi fuge spre începutul listei. Vãd numele meu acolo, capãt de listã. Nu îmi vine sã cred.
-Am luat, am luat! Strig şi ţopãit ca un copil mic, de fericire.
-Felicitãri! Se aude o voce în spatele meu care mã face sã îngheţ şi sã mã topesc în acelaşi timp, sã râd şi sã plâng de fericire.
Mã arunc în braţele lui şi mã prinde, lipindu-şi trupul pe al meu şi buzele de buzele mele. Ne sãrutãm îndelung, parcã vrând sã recuperãm acele luni în care am stat despãrţiţi, tânjind unul dupã celãlat. Stãm îmbrãţişaţi, în vãzul lumii, pentru cã acum nu mai are importanţã. Acum, el nu mai este profesorul meu, iar eu nu mai sunt o elevã de liceu, ci proaspãt studentã la Litere.
-De unde ai ştiut cã o sã mã gãseşti aici?
-Intuiţia, spune zâmbind. Am ştiut cã te-ai îndrãgostit de mine când interesul tãu pentru literaturã a crescut brusc şi am presupus cã vei vrea sã îl duci mai departe.
-M-am îndrãgostit de tine şi de literaturã, îi spun zâmbind.
-Şi ce ai vrea sã facem acum?
Privesc spre Robert şi Claudia, care îmi fac semn sã merg cu el, ca ei sunt ok.
-Pentru început, aş vrea sã nu mai pleci niciodatã.
-Asta e simplu, spune sãrutându-mi obrazul. Nu aş putea sã mã despart de tine.
-Promiţi?
-Promit.
Ȋi mângâi obrazul, parcã vrând sã mã asigur cã e real.
-Aş zice sã începem prin a sãrbãtori.
Ȋşi pune mâna pe talia mea şi eu pe a lui, şi pornim împreunã ca unul, mergând pe drumul nostru, un drum pentru douã inimi, unde niciuna nu poate supravieţui fãrã cealaltã.
Nu ştiu ce îmi va rezerva viitorul, dar el e aici şi ştiu cã totul va fi bine, pentru cã atunci când îţi doreşti ceva cu adevãrat, tot Universul conspirã pentru îndeplinirea visului tãu[i].
[i] Citat din Alchimistul-Paulo Coelho
