PATRU
Tata. Cu studenta.
Nu te gândi la asta, nu te gândi la asta.
Ȋncerc sã îmi alung gândurile citind.
Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.
Tatãl meu. Cu o studentã. O nenorocitã de studentã.
Nu te gândi la asta, nu te gândi la asta.
Ȋncepe sã se întunece. Robert nu a ajuns acasã. Mã întreb pe unde umblã. Nu am de unde sã ştiu ce face când nu e la şcoalã sau la ce orã ajunge de obicei acasã. Ştiu cã terminã orele la prânz, ca şi mine, dar nu ştiu dacã vine direct acasã sau nu, dat fiind cã eu ajung mereu dupã el.
E deprimant sã stai singur în casã, acum îl înţeleg.
Apare, în sfârşit. Şi ţine în mânã un pachet de mâncare chinezeascã.
-M-am gândit cã te-ai sãturat de pizza, spune cu un rânjet.
-Merci.
Dar când o desfac, simt cum stomacul meu instabil se revoltã şi trebuie sã fug iar la baie.
-Nu eşti gravidã, nu?mã întreabã el când ies din baie, clãtinându-mã pe picioare.
-Eşti idiot?mã rãstesc eu.
Ridicã din umeri.
-O colegã de-a mea e gravidã.
Adicã o fatã de clasa a opta. Doamne, lumea asta se duce de râpã şi Tu nu faci nimic sã o scapi!
-Nu sunt gravidã, îl asigur eu. Sunt doar dezgustatã.
-De mâncarea chinezeascã?
-De viaţã.
De fapt, mama ar numi asta reacţie la stress. Tot pe-acolo.
-Eşti foarte profundã astãzi, zice el râzând.
Mã uit la el: un copil. Da, ştie multe şi da, începe sã îi rãsarã mustaţa pe alocuri. Dar în fond e un copil. Nu meritã toate astea. Meritã sã aibe nişte pãrinţi cãrora sã le pese, care sã se întrebe ce face el dupã şcoalã, cu cine îşi pierde timpul şi dacã are o mâncare caldã când ajunge acasã. Are nevoie de nişte pãrinţi adevãraţi, dedicaţi, nu un tatã care îşi înşala soţia cu o studentã şi o mama care îşi redirecţioneazã frustrãrile în muncã, lãsând-o sã o acapareze.
Ȋmi reiau cititul, stând pe canapea, în timp ce Robert se uitã la televizor. Nu am cum sã termin cartea pânã mâine. Ar trebui sã îmi pese?Chiar ar trebui sã îmi pese?Nu, dar îmi pasã.Şi dupã ce cã sunt pe ultima sutã de metri, gândurile mele nu vor sã se concentreze la carte. Privirea îmi alunecã din când în când spre televizor sau pur şi simplu privesc în gol, gândindu-mã la tata. Pur şi simplu nu mi-l pot scoate din cap. Mã simt trãdatã, dezgustatã, dezamãgitã şi, în general, foarte singurã.Iar în momentele în care reuşesc sã îmi abat gândul de la familia noastrã, care se aflã pe marginea prãpastiei, gata sã cadã în gol, îmi vin în minte imagini ale unui zâmbet fugar care îmi face inima sã tresalte sau a privirii aceleia intense.
Mã ridic şi mã târâi spre camera mea înainte sã aparã mama sau- şi mai rãu- tata acasã. Mã bag în pãturi, gata sã mã prefac cã dorm dacã intrã tata în camerã sã vorbeascã cu mine, dar în scurt timp nu mai trebuie sã mã prefac, cãci adorm buştean.
