Adevarul e proasta marfa
Postelnicul Andronache, crezându-se asigurat de credinţa amantei sale prin punerea ei sub paza lui Păturică, îşi petrecea acum viaţa în cele mai dulci plăceri ce pot să dea omului poziţiunea, aurul şi amorul.
Gelozia, unicul rău ce-l frământase câtva timp, dispăruse cu totul prin bunele ştiri ce primea despre Duduca şi mai cu seamă prin marea afecţiune şi înflăcăratul amor de care ea-i da dovezi pe fiecare zi. Unica grijă ce-l preocupa era aceea de a crea norocul credinciosului său servitor, pe care-l orândui mai întâi sameş la hătmănie; dar necrezând de ajuns această răsplătire, el rugă pe Caragea de îl onoră cu rangul de sluger, pe care mai în urmă îl prefăcu în cel de pitar[1].
Am zis într-unul din capitolele precedente că din toate slugile casei postelnicului numai vătaful de curte străbătuse în adâncul inimii lui Păturică şi numai el prevăzuse întunecoasele lui planuri şi îl urmărea de aproape, fără să lase a-i scăpa din vedere nici una din faptele sale.
Din ziua, însă, când postelnicul avu nerozia de a orândui pe Păturică priveghetor asupra faptelor amantei sale, vătaful îşi îndoi privegherile sale şi află toate câte Păturică voia să le ţie ascunse; el descoperi nedemna trădare a ciocoiului şi hotărî să denunţe pe trădător, ca să scape pe stăpânul său de nenorocirea în care voia să-l tragă.
Într-o zi, pe când postelnicul se afla singur în odaia sa, trântit pe sofa şi îngânând pe nas un cântec de amor, vătaful se prezentă dinainte-i şi, după ce-i făcu temenea[2] până la pământ, îi zise:
— Cucoane Andronache, să trăieşti întru mulţi şi fericiţi ani! Cinci ani sunt acum de când te slujesc cu credinţă şi supunere. Aş dori dar să aflu din gura domniei tale dacă te-ai mulţumit de mine ori ba.
— Ei bine, sunt mulţumit; ce vrei?
— Voiesc, cucoane, să aflu: ce părere ai despre mine?
— Unde vrei să ajungi prin aceste întrebări?
— Voiesc să ştiu dacă eşti mulţumit de mine; aş voi iarăşi să ştiu de mă ai de om cinstit sau mă crezi de hoţ ori şiret.
— Ei bine, eşti om cinstit, sunt mulţumit de tine şi la ziua mea o să te fac şătrar.
— Să-ţi ajute Dumnezeu, cucoane! Ţi-am mâncat pâinea şi sarea atâta vreme şi voi să-ţi mărturisesc o taină care-mi apasă cugetul.
Grecul, auzind aceste din urmă cuvinte, luă un aer mai serios şi aţitind ochii asupra vătafului zise:
— Spune-mi ce taină este aceea despre care-mi vorbeşti?
— Îţi aduci aminte, cucoane, că acum patru ani ai primit în curtea domniei tale un copil trenţăros şi smerit?
— Despre Dinu voieşti să vorbeşti?
— Tocmai despre dânsul, cucoane. Pe-acest copil sărac domnia ta l-ai îmbrăcat, l-a hrănit, i-ai dat locuinţă, l-ai învăţat elinica, întocmai ca pe un grămătic domnesc; apoi l-ai miluit cu huzmet şi boierie[3]. Ei bine, cucoane, ia spune-mi, aşa să trăieşti, ce părere ai despre dânsul?
— Foarte bună; este băiat cinstit şi mă iubeşte ca pe un tată.
— Uite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei tale. Eu, deşi sunt un prost pe lângă domnia ta, dar din ziua când a venit în curtea domniei tale mi s-a părut un făţarnic şi un şiret de frunte; l-am urmărit pas cu pas, crezând că poate sunt amăgit; dar purtarea lui, în loc să risipească bănuielile mele, le întărea şi mai mult. Doi ani de făţărnicie fură de ajuns ca să te facă să-l iei drept omul cel mai cinstit din lume şi să-l orânduieşti păzitor al cucoanei Duduca, despre care bănuiai că te înşeală.
