Tinte bine, arhon postelnice!
Credem că lectorii noştri n-au uitat secreta întrevedere dintre principele Gheorghe Caragea şi banul C…, pe care am povestit-o pe la începutul acestei scrieri. Principele fanariot, deşi iritat foarte mult prin refuzul banului de a da pe fie-sa de soţie favoritului său, nu putu cu toate acestea să nu admire simţământul de onoare şi marele curaj cu care bătrânul boier apăra onoarea fiicei sale şi pe a naţiunii române.
El încă sta nehotărât şi se gândea ce sfârşit să dea acestei pricini, când logofătul său de taină (secretarul), intrând în camera lui şi salutându-l până jos, după obicei, îi dete în mână o scrisoare şi se retrase.
Caragea aruncă o căutătură pătrunzătoare asupra adresei de pe scrisoare şi, prevăzând din instinct că o să cuprindă vreo veste întristătoare, o deschise cu mare grabă şi citi cele următoare:
“Padişahul şi reagealurile au luat ştire că jefuieşti ţara şi surghiuneşti pe cei mai de frunte boieri; sileşte-te cât vei putea a te drege cu împărăţia, căci într-alt chip va fi rău de măria ta. Atât, nu zic mai mult.A măriei tale supusă slugă
Ahmet Kelalaili tefterdar[1]”
“Atât, nu zic mai mult!… Şi ce va fi voind oare să înţeleagă Ahmet printr-aceste vorbe laconice şi neînţelese? Oare vizirul şi capugi-başa vor fi găsit pe vreunul care dă mai mult pentru domnia acestei ţări? Dar bine, eu le trimit pe tot anul peşcheşuri (daruri) de câte cincizeci mii pungi de bani; capanul împărătesc geme de berbecii, untul, mierea şi grâul Valahiei; dorinţele sultanei-valide şi ale lui câzlar-agasi fost-au oare vreodată neîmplinite? Ţara întreagă geme sub biciul şi caznele oamenilor domneşti, care despoaie norodul până la piele, numai ca să sature lăcomia saraiului… Şi cu toate acestea ei tot nu sunt mulţumiţi. O! de trei ori afurusiţi agareni ! O! neam nelegiuit!… Cum faceţi voi din oamenii cei mai cinstiţi unelte neruşinate ale tiraniei voastre şi când nu mai aveţi trebuinţă de dânşii îi aruncaţi în gunoi ca pe nişte vase netrebnice. Voiţi să mă mazâliţi, ca să puneţi în locul meu pe vreunul dintre Şuţi sau Calimahi? Voiţi poate să mă otrăviţi sau să mă sugrumaţi?… Dar voi nu mă cunoaşteţi bine! Eu nu sunt ambiţios ca Mavrogheni, nici fermecat ca Hangerliu. Capul lui Caragea nu va fi pus în ţeapă dinaintea Înaltei Porţi!…“
Iată starea morală în care pusese pe Caragea citirea fatalei scri- sori a lui Ahmet Kelalaili. El se plimba prin sala cea spaţioasă a secretăriei frământat de gânduri negre; câteodată se oprea în loc şi, încruntând stufoasele lui sprâncene, strângea pumnii cu con- vulsiune şi făcea gesturi ameninţătoare.
În aceste momente intră şi postelnicul Andronache Tuzluc ca să afle cele petrecute între Caragea şi banul C… Pe timpul acesta, Caragea se întorcea către uşă. Postelnicul înaintă către dânsul făcând neîncetat complimente până la pământ, dar când voi să sărute mâna principelui, el se trase înapoi cu groază, întocmai ca vânătorul când i se arată înainte, fără veste, o fiară sălbatică şi, devenind palid de mânie, zise:
— Ce vrei cu mine? Spune în grabă.
— Venisem, măria ta, să… să…
— Spune în grab, auzi tu?
— Venisem, măria ta, să aflu ce ai făcut în pricina despre care te-am rugat cu umilinţă în zilele trecute.
— Desluşeşte-te mai bine, că nu-mi aduc aminte.
— Te rugasem, prea milostive doamne, să ceri de la banul C… pe fie-sa Maria pentru mine
— A! bine zici! am chemat pe bătrânul boier şi i-am povalisit[2].
