Cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba in protap
România, această ţară mănoasă şi împodobită de natură cu toate darurile, a fost ursită de soartă să sufere toate relele fizice şi morale: cutremurele de pământ, inundările râurilor, epidemiile omorâtoare, incursiunile ordelor barbare, jafurile domnilor fanarioţi; toate aceste flagele pustiitoare păreau create de fatalitate numai ca să nimiceasc ă această nenorocită ţară. Dar ea a rezistat cu bărbăţie la toate loviturile şi a mers pe calea însemnată ei de provedinţă, purtând pe umeri crucea martirului ca mântuitorul lumii.
Au fost în adevăr timpi când suferinţele zdrobise curajul românilor. Inamicii noştri, crezând că luxul şi moliciunea introduse de dânşii au stins în inima poporului român simţământul de naţionalitate şi libertate, săltau de bucurie; dar se amăgeau, căci românul se deştepta tocmai la timp şi cu armele în mână le proba că este încă viu şi gata a se lupta pentru drepturile sale.
Revoluţiunea de la 1821, ce este ea oare dacă nu vocea disperării ridicată contra apăsării? Oare nu arată ea de ajuns pe un popor viu şi hotărât a muri sau a trăi pentru libertate?
Dar să ne oprim aci şi să arătăm lectorilor noştri poziţiunea ţării înainte şi după izbucnirea acestei revoluţiuni sociale.
Desele năvăliri ale oştirilor lui Pazvantoglu şi ale altor paşi răzvrătiţi în contra împărăţiei turceşti spăimântase atât de mult pe locuitorii ţării, încât îi făcuse să devină un popor aproape nomad, gata în tot momentul a-şi părăsi locuinţa şi rodul ostenelilor sale, ca să-şi scape viaţa în crăpăturile munţilor sau peste hotarele ţării, unde nu putea să-i ajungă iataganul manafului şi lăcomia de bani a fanariotului.
Rezbelul ruso-turcesc, început la 1806 şi terminat la 1812, slei ţara şi pe locuitorii ei atât de mult, încât comandirii armatelor ruseşti supuseră chiar pe preoţi şi diaconi a le da proviant şi care de transport; ba încă, pentru ruşinea omenirii, s-au văzut în acea campanie fapte care indignează pe tot omul cu inima dreaptă. Comisarii de aprovizionare ruşi, după ce că cereau mai multe provizi -uni decât le trebuiau, apoi la plecarea lor le vindeau înapoi sărmanilor locuitori, stricate şi cu preţul întreit mai mult de ceea ce costau.
Domnia lui Caragea, deşi pe la început promitea ceva pentru uşurarea ţării, dar mai în urmă căzu şi dânsa în greşalele domniilor trecute; funcţiunile cele mai însemnate se dădeau grecilor veniţi cu domnul din Stambul; iar boierii români erau dispreţuiţi şi exilaţi, dacă cutezau a-şi apăra onoarea.
Veniturile ţării se vindeau în total la favoriţii greci, care despoiau fără milă pe nenorociţii locuitori. Dreptatea se vindea pe bani şi, când se întâmpla vreo judecată între un fanariot şi un român, oricât de lămurit ar fi fost românul, procesul se câştiga de fanariot.
Aceste mari şi nemaiauzite nedreptăţi siliră pe Jianu, Gruia şi alţii a se face tâlhari de drumuri şi a-şi răzbuna omorând pe fanarioţi şi pe ciocoii parveniţi şi ajutând pe săraci.
Iată jalnica stare în care se afla ţara înaintea revoluţiunii; dar ea deveni mai rea sub revoluţiune, căci dacă sub un guvern legal se comiteau atâtea abuzuri, oare câte nu s-ar fi putut comite când o parte din ţară se guverna de o căimăcămie slabă şi fără prestigiu, alta de Ipsilant, iar restul de Tudor Vladimirescu?
Dinu Păturică, ca om dibaci în jafuri şi mâncătorii, prevăzuse cât de mari treburi putea să facă într-o asemenea stare de lucruri; prevăzuse, în fine, că a sosit împărăţia ciocoilor şi se pregătea a se folosi de dânsa.
Astfel dar, după ce acest monstru comise fără cea mai mică sfială toate crimele, după ce făcu să se verse atâta sânge nevinovat pentru realizarea ambiţioaselor sale planuri, el vându chiar pe Tudor Vladimirescu, omul cel mai mare al României, precum arătarăm în capitolul precedent.
