Una la mana!
Dinu Păturică, cum se instală în postul de vătaf pe care-l dorise atât de mult, chemă pe toate slugile curţii şi le ţinu un cuvânt prin care le făcu cunoscut că, în timpul fostului mai nainte vătaf, se făcuse mare risipă în curtea stăpânului său şi că el nu va suferi să se urmeze şi în timpul său asemenea fapte. “Voi pedepsi — zicea el — fără milă pe toţi aceia ce vor cuteza să înşele pe boierul măcar cu o para”. Apoi după aceea numără păsările din curte, coti buţile cu vin, luă cheile pivniţei din mâna chelarului şi pe-ale cămării din mâna jupânesei, scoase pe sofragiu şi pe stolnic sub cuvânt de mâncătorie şi puse în locul lor pe alţii, aleşi de dânsul după sprânceană.
Aceste aspre măsuri ajunseră la urechea postelnicului şi el se bucură foarte mult, căci găsise, după părerea lui, un om cinstit ca să-l scape de ruina către care mergea cu paşi repezi; nu ştia însă că acel om în care se încredea atât de mult era cel mai fin dintre toţi hoţii şi că măsurile lui economice nu erau decât o cursă întinsă prin care voia să-l adoarmă, ca să-i poată mânca averea mai lesne.
După ce Păturică făcu tot ce putu ca să-şi dea aer de om cinstit şi cu durere de inimă de averea stăpânului său, el se înfăţişă dinaintea lui şi-i dete socoteală de toate măsurile ce luase.
Grecul ascultă cu bucurie toate proiectele de economie ce-i înfăţişă ciocoiul, apoi exclamă cu o mulţumire învederată:
— Bravo, Dinule, aferim, copilul meu! Cum îngrijeşti tu de averea mea, aşa să îngrijească Dumnezeu de tine.
Aceste binecuvântări, de al căror înţeles echivoc un om cu frica lui Dumnezeu s-ar fi înspăimântat, nu făcură nici o impresiune în inima ciocoiului; el plecă capul în jos spre semn de mulţumire şi zise:
— Stăpâne, tot ce am făcut pentru domnia ta nu este decât un mic semn de mulţumire pentru multele faceri de bine ce ai săvârşit asupra nevrednicului tău rob. Alta mai am să spun panevgheniei tale.
— Spune, Dinule, să vedem!
— Domnia ta ai moşii, vii, livezi de pomi, heleşteie şi zalhanale.
— Aşa, precum zici; am din toate acestea.
— Ei bine, stăpâne, trebuie să facem cercetare pe la toate aceste acareturi, căci poate să fie călcate de vecini; poate că arendaşii taie pădurile, strică livezile de pomi, lasă morile şi hanurile în neîngrijire şi, bine vezi domnia ta, acestea aduc dărăpănarea stării măriei tale. Trebuie dar să trimiţi un om credincios să cerceteze şi să-ţi aducă ştiinţă lămurită despre toate acestea.
— Ai dreptate, Dinule, şi, iată, îţi poruncesc ca chiar de mâine să pui în lucrare această cercetare.
Conversaţiunea aceasta se întrerupse prin venirea postelnicului Vlahuţi, ca să invite pe fanariot la masa ce dădea trimisului împărătesc în pricina haraciului…
A doua zi, pe la şapte ore de dimineaţă, un tânăr îmbrăcat cu haine arnăuţeşti foarte galante şi însoţit de douăzeci şi cinci idiclii, sub comanda marelui satârgi-başa al cămărăşiei, străbăteau întinsa pădure a Vlăsiei.
Era pe la mijlocul lui mai; aerul dulce al dimineţii, îmbălsămat de mirosul florilor sălbatice şi de acel parfum răcoros al frunzelor de curând crescute, răspândea peste tot o suflare învitătoare; păsărelele, săltând prin crengi, cântau acele mii de melodii sublime care inspiră în inima omului şi melancolie şi plăcere.
Pe când călătorii îşi urmau drumul în tăcere, deodată se auzi ieşind dintre desişul pădurii o voce care cânta cu multă expresiune o melodie întristătoate şi eroică.
