Chir Costea Chiorul
Ne oprim puţin din povestirea noastră, ca să introducem pe scenă, încă un personaj foarte interesant, care are să joace un rol însemnat în această istorie.
Cei ce cunosc cum era forma oraşului Bucureşti înaintea focului de la 1847 n-au decât să se gândească puţin şi-şi vor aduce aminte că, mergând drept pe uliţa Colţii spre Sf. Gheorghe cel Nou, era, pe timpul acela, o piaţă triunghiulară din care îşi luau începutul trei uliţe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret[1] şi cea din urmă se îndrepta către pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subţiri şi groşi, iar a treia, acoperită cu scânduri ca bazarele din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.
Pe la 1814 aceste uliţe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurăţirii canalelor, alteori se rupea câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa şi, fără veste, el se simţea cufundat în noroi până la mijloc sau chiar se pomenea cu o mână scrântită sau un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă acestea şi lipsa de felinare şi abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpul acela.
În una din cele trei uliţe locuia un neguţător căruia, din cauza deosebitelor obiecte de vânzare ce ţinea în magazinul său, nu-i putem da nici o calificaţie definitivă; tot ce putem zice despre dânsul este că făcea parte din toate breslele neguţătoreşti, fără ca să plătească patentă la vreuna dintr-însele, căci dacă stărostia voia să-i dea patentă de bogasier, el nu o primea, zicând că este ceaprazar; iar din această corporaţie el scăpa aruncându-se în alta, fără ca nimeni să-l poată dovedi de mincinos.
Acest neguţător, evreu de origine, dar trăit şi naturalizat printre fanarioţi, se deosebea dintre colegii săi printr-o rară dibăcie, întemeiată, din nenorocire, pe un caracter cât se poate de mârşav.
A trimite la ocnă pe un nevinovat sau a fura cu paraua de la marfă, pentru dânsul era totuna; conştiinţa lui era obişnuită cu tot felul de răutăţi, încât cea mai mare nelegiuire nu putea să deştepte în inima sa nici milă, nici frică de Dumnezeu.
Ca să ajungă a dobândi stare mare, el întrebuinţase toate mijloacele putincioase şi nu nesocotise câtuşi de puţin folosul ce putea trage întru aceasta de la femei. Nu era un desfrânat în ţară pe a cărui cochetă să nu cunoască chir Costea. El împrumuta pe toţi junii cu bani, luându-le dobânzi nespuse; făcea înlesniri amoroase chiar în casa lui; spiona pe toată lumea şi o trăda la spătărie. Toate acestea le făcea sub masca omeniei şi a dreptăţii şi suntem încredinţaţi că, dacă biata ţară românească ar fi fost şi pe atunci un obiect de speculă, chiar pentru oamenii de jos, chir Costea, negreşit, s-ar fi servit şi el de cuvintele patrie şi libertate, ca să-şi sature lăcomia de bani.
Când îi ieşea înainte vreo femeie cochetă (de care nu era lipsă nici pe atunci), el, dintr-o simplă căutătură, înţelegea cu cine are a face şi ce profit poate să tragă de la dânsa.
Dacă întreţinuta vreunui boier cu trecere la curte şi bogat se oprea cu butca dinaintea prăvăliei sale, el ieşea afară cu capul descoperit şi o ameţea cu linguşiri de tot felul: “Bine ai venit, preacinstită cuconiţă! Ce mare cinste pentru mine! Cu ce pot să vă slujesc?” Am primit acum de curând: mătăsării de Veneţia, tulpanuri, panglice, răţele şi horbote din Lipsca, fesuri albe de Ţarigrad, şaluri de Iran[2]. Am mai primit diamanticale de tot felul: rubine, smaragde şi mărgăritare de la cei mai vestiţi giuvaiergii din Stambul.” Apoi, întorcându-se către băieţii din prăvălie, le zicea: “Ei, ce şedeţi ca nişte trântori? Scoateţi tot ce avem mai frumos şi puneţi dinaintea milostivei cucoane, ca să-şi aleagă orice i-o plăcea!”
În câteva momente se prefira pe dinaintea cochetei toate boarfele şi falsele diamante ale ingeniosului bogasier, fără ca el să lase pe vreuna a trece mai jos de un cap d-operă. În fine, cocheta îşi alegea un inel de diamant, de mărgăritar sau o perniţă de odagaciu şi zicea surâzând:
— Cât costiseşte aceasta, chir Costeo?
— Să fac socoteala, milostivo.
Apoi luând în mâini obiectele în chestiune, se prefăcea că se gândeşte la preţul lor şi-n urmă răspundea cu aer meditativ şi serios:
— Pe mine mă ţin şapte sute de lei, dar pentru preacinstitul obraz al panevgheniei tale le dau tot cu acest preţ, voiesc să mă fac om al casei domniei sale. Ce ştii! Poate că te voi ruga şi eu de ceva şi voi fi ascultat!
Cocheta număra banii şi, luându-şi obiectele cumpărate, ieşea din prăvălie petrecută de curtenitorul bogasier.
Dar fineţa lui şi-o întrebuinţa mai cu seamă asupra feciorilor de boieri cu stare şi asupra acelora despre care afla că peste puţin timp au să ia vreun huzmet gras. Către toţi aceştia el se arăta generos: îi împrumuta cu bani, le împlinea cu repeziciune orice serviciu, devenea chiar Mercurul lor fără plată. La toate înşelătoriile, însă, de felul acesta, el se ajuta foarte mult cu două copile ale sale, pe care le învăţase atât de bine arta prefăcătoriei, încât ele atrăgeau pe tineri în casa lor întocmai ca nişte adevărate sirene.
Era foarte curios a vedea cineva pe aceste copile servindu-se deodată cu modestia şi cu cochetăria, două arme aşa de opuse una alteia. Când pentru prima oară se prezenta vreun tânăr în casa bogasierului, fetele şezând pe câte un scaun, cu ochii plecaţi în jos, simulau o modestie demnă de sfânta Cecilia[3]; dar după ce se informau despre starea şi poziţiunea lui şi după ce se mai familiarizau cu dânsul, atunci îşi schimbau rolul: dacă tânărul era sărac sau se introducea în casa bogasierului cu scop de a solicita vreo facere de bine, fetele mai adăugau pe lângă modestie un fel de mândrie grosolan ă, care făcea-ndată pe solicitator să înţeleagă că n-ar fi rău să se care de acolo şi să le lase în pace; când însă tânărul era bogat şi darnic, atunci smeritele fiice ale Evei îşi părăseau curând sfiala cea prefăcută şi, devenind cochete în toată puterea cuvântului, primeau cu cea mai destrămată răsfăţare glumele, darurile şi sărutările junilor libertini.
Pe când fetele întindeau toate aceste curse ca să ameţească pe biata victimă, intra în casă şi chir Costea cu câte o dulamă veche de postav putred, cusută cu fir mincinos, sau vreun alt veşmânt rămas de ani în prăvălia sa şi cu un zâmbet plin de viclenie îi zicea: “Ia priveşte, cucoane, această dulamă. Ce mai postav! Ce mai sârmă de aur! Ce mai cusături! Parcă-i un tifarichi[4]. Ia îmbrac-o, aşa să trăieşti! căci trebuie să-ţi şadă foarte bine cu dânsa.”
Junele, văzându-se pus între ciocan şi nicovală, nu putea face altfel decât a îmbrăca haina. După ce se termina operaţiunea, grecul privea pe tânăr din toate părţile cu o privire prefăcută, şi strigând: “Bre! Ce minune… Luxăndriţo! Marghioliţo! Ia priviţi, tată, pe cuconaşu! Nu este aşa că seamănă cu o beizadea? Cât de bine te prinde, cuconule! Parcă-i croită pe trupul domniei tale. Ai să facem un târg din două vorbe. Eu te iubesc prea mult; nu ştiu ce ai, că m-ai fermecat! Pe mine mă ţine douăsprezece mahmudele, dar pentru hatârul domniei tale o dau ce zece[5]. Ai, să fie de bine!”
Nenorocitul tânăr, deşi se vedea tot într-un timp şi furat şi batjocorit, căta să primească haina, ca să nu-şi strice opiniunea de galantom ce aveau fetele despre dânsul. Scotea dar punga din buzunar şi număra cele zece mahmudele cu o nepăsare prefăcută, sau scădea preţul hainei din vreo sumă cu care împrumutase pe grec mai nainte, tot prin astfel de mijloace.
Nu exista casă de boier în care să nu intre chir Costea, sub diferite pretexte; la gastronomi se introducea prin baclavale şi dulceţe de Ţarigrad, pe care le prezenta pe la zile mari; la tinerele cucoane îşi deschidea intrarea prin glastre cu flori şi alte nimicuri femeieşti, pe care le da cu preţul jumătate, ca să poată câştiga mai în urmă înzecit, prin intrigi şi servicii de amor. În fine, păgânul de fanariot făcea tot ce-i sta prin putinţă ca să realizeze proverbul ţării sale:
“Αρπαξε να τρώς και κλέψε ν’άχη”[6]
Iată portretul moral al omului ce alese Dinu şi Duduca spre a le ajuta ca să mănânce starea postelnicului Andronache.
