Avertismentele
Unul dintre regii Ispaniei, ridicându-se la demnitatea de împărat al Sacrului imperiu [Nota 1] , nu mai putea sărmanul om nici să mănânce, nici să doarmă în pace din pricina poeţilor, care îl zdrobiseră sub povara odelor şi a sonetelor ce neîncetat îi prezentau; căci, să nu fie cu supărare, această tagmă de literaţi pe care Platon a dat-o afară din republica sa de la începutul lumii şi până în ziua de astăzi a fost cam linguşitoare şi vanitoasă.
Într-o zi nefericitul împărat se plimba prin frumoasele grădini ale Escurialului [Nota 2] , preocupat de grijile imperiului; dar tocmai când se pregătea, bietul creştin, să mulţumească lui Dumnezeu că l-a scăpat cel puţin de poeţi, deodată se înfăţişă înainte-i un individ uscat ca un schelet şi cu mustăţile şi sabia mai mari decât ale vestitului Cid [Nota 3] .
Nu trebui multă pricepere împăratului spre a cunoaşte cu cine are a face, căci schimonositul individ purta veşmântul de licenţiat în litere, fericire ce sărmanii regi din zilele noastre nu o mai au.
Complimentele cele ridicole şi retorica cea afectată cu care poetul nostru citi compoziţiunea sa aduseră ilaritatea pe faţa împăratului şi-i dete curajul să asculte peste cinci sute de hexametri latini, furaţi negreşit din poeţii cezarilor.
După ce poetul se ridică de la pământ plin de praf, căci îşi citi oda în genunchi, numai ca să arate că poeţii nu sunt deloc linguşitori, strânse pergamentul şi îl dete împăratului zicându-i:
“Sire! primeşte această poemă care cutez a vă încredinţa că este ieşită din propria mea inteligenţă.”
Regele aţinti ochii asupra poetului şi, văzând veşmintele lui cele sfâşiate şi unsuroase, scoase o pungă plină cu pistoli de aur [Nota 4] şi, punând-o în mâna literatului, zise cu un zâmbet comic: “Primeşte, domnule licenţiat, această pungă şi află de la mine că tot este vechi în lumea aceasta”.
Ne servirăm de această mică istorioară, ca să arătăm lectorilor noştri că avertismentele nu sunt o invenţiune a guvernelor constituţionale, ci, din contra, ele sunt venite pe pământ mai deodată cu omul.
Să deschidem cărţile religiunilor antice şi vom vedea pe stăpânitorul cerului trimiţând la avertismente şi expediindu-le la adresa lor cu mai multă iuţeală decât registratorii de la Ministerul Dinlăuntru. Printr-unul vesteşte pe primul om să iasă din paradis, căci mâncase din pomul inteligenţei în contra avertismentului ce i se dăduse. Prin altul vesteşte pe patriarhul Orfeu sau Lot să iasă din Sodoma, căci voia s-o arză, pentru că locuitorii ei nu numai că nu voiseră să ia în consideraţiune avertismentele ce le trimitea, dar cercaseră a dezonora pe îngerii ce le aduceau acele avertismente. Printr-un al treilea avertisment stăpânul universului vesteşte pe Deucalion sau Noe că o să înece pământul şi îi ordonă să facă o corabie de trei sute de coţi în lungime şi de cincizeci în lăţime, în care să intre el, împreună cu familia sa cea foarte numeroasă, luând cu dânsul câte şapte perechi din vieţuitoarele cele curate şi câte două din cele necurate, spre a servi la crearea unei lumi noi, fără să le pese cât de puţin autorilor cosmogoniei, de Buffon, Lineu şi Cuvier, care ne arată peste o sută treizeci de mii de patrupede, păsări, insecte şi reptile, pentru a căror conservare, în număr îndoit şi înşeptit, s-ar cere negreşit o flotilă compusă din câteva corăbii de linie şi fregate.
Pogorându-ne din cer pe pământ, găsim că avertismentele au jucat şi joacă un mare rol în trebile omenirii. Astfel dar, sultan Mahmud, marele stăpânitor al celor credincioşi şi necredincioşi, aflase din oarecare avertismente secrete că principele Caragea se apucase la bătrâneţe să înveţe muzica vocală şi că-i plăcea foarte mult să cânte:
