Marea hatmanire
Hatmanul cel mare era executorul tuturor decretelor domneşti şi al hotărârilor Divanului relative la împliniri de datorii, clironomii, vânzări de moşii, case şi alte de felul acesta. Hatmanul mai era dator a înfăţişa pricinile de judecăţi înaintea Divanului. În cazul acesta, el sta pe picioare ţinând în mâini un baston de argint, semn al dregătoriei sale; iar când părerile boierilor divăniţi erau împărţite, lua şi el parte în dezbatere deopotrivă cu judecătorii.
Personalul cancelariei acestei autorităţi era compus de un sameş, însărcinat cu păstrarea banilor ce se depuneau acolo şi cu ţinerea corespondenţei, un condicar şi câţiva scriitori, şase zapcii pentru împliniri de bani şi înfăţişări de pricini în Bucureşti şi câte unul din fiecare judeţ, tot cu asemenea îndatoriri. Osebit de aceştia, hătmănia avea un steag de slujitori şi mumbaşiri [Nota 1] , cu care se slujeau la împliniri de bani şi execuţiuni.
Localul se compunea din opt camere, ce formau o casă cu două rânduri; în rândul de jos şedeau slujitorii şi mumbaşirii, iar în cel de sus era cancelaria hătmăniei, aşezată în felul acesta: una din cele mai luminoase camere era destinată pentru marele hatman, alta pentru sameşul împreună cu ceilalţi amploiaţi ai săi, iar în celelalte două se păstrau banii împliniţi şi obiectele de preţ lăsate în depozitul hătmăniei.
Odaia hatmanului avea un pat lung înfundat şi împodobit cu aşternuturi de cele obişnuite pe timpul de atunci; mai avea şi câteva scaune pentru trebuinţa persoanelor ce veneau să reclame ajutorul acestei dregătorii în diferitele lor interese.
Mobilierul sămeşiei se compunea dintr-un pat foarte mic, pe care şedea sameşul, şi o masă rotundă, pe care scria el.
Lângă unul din pereţii camerei se afla o laviţă lungă pe care şedeau logofeţii şi iamacii trebuincioşi pentru scrierea poruncilor şi trecerea în condici a banilor hătmăniei; iar în fundul acestei camere erau două lăzi vechi, pe care şedeau câţiva copii luaţi pe pricopseal ă şi se exersau la scris după modelul acesta:
“Cel ce nu se sileşte la învăţătură şi e cu gândurile zburatice, aceluia poţi să-i zici carne cu ochi, iar nu om. I proci [Nota 2] ”.
Pe la două ore turceşti [Nota 3] un zgomot ce se făcea prin curtea hătmăniei anunţa venirea iamaşului la cancelarie. Condicarul, logofeţii şi iamacii, înştiinţându-se despre aceasta, îşi strânseră giubelele la piept şi, punând mâna dreaptă deasupra inimii, primir ă pe boierul sameş cu capetele plecate până la pământ.
Cum intră sameşul înlăuntru, îşi scoase giubeaua şi o dete unui slujitor, care o scutură şi o puse pe un scaun; alt slujitor îi trase din picioare cizmele cele roşii de piele de ţap; iar după aceea sameşul se sui în pat şi scoase dintr-o mică lădiţă câteva plicuri pe care le puse pe mica sa mescioară şi începu a le desface pe rând şi a căuta printr-însele cu o nerăbdare văzută.
Hârtia ce căuta el era o jalbă dată de banul R. G. către principele Caragea în pricina unei pietre mari de smarand care, fiind pusă în păstrarea unui bancher şi mai în urmă la hătmănie, se schimbase prin vicleşug şi se pusese alta proastă în locul ei.
Dinu Păturică, în calitatea sa de sameş al hătmăniei, cunoştea foarte bine istoria schimbării acelei pietre, căci era el însuşi autorul acelei hoţii; voind însă a ridica deasupra sa responsabilitatea acestei fapte, scoase călimările de la brâu şi scrise mitropolitului pitacul acesta:
“Cu fiiască evlavie sărut blagoslovitoarea dreaptă a prea sfinţiei tale, părinte mitropolite.
Din cuprinderea acestei jălbi ce a dat către măria sa, dum-(nealui) biv -vel-ban R… G… pentru o piatră verde, care fiind în depoziton la mai multe mâini, se zice că s-ar fi schimbat, punându-se în locul ei alta mincinoasă.
