Blestemul parintesc
Scena întâmplată în biserica Lucaci produse un mare zgomot în societate. Câtva timp nu se vorbi decât de înnebunirea postelnicului Andronache şi mai cu seamă de mărturisirea lui, prin care declara pe Păturică de autor al tuturor nenorocirilor sale. Este însă un proverb românesc vechi care zice: “Timpul face şi desface”. Societăţile umane, acest amalgam compus din fiinţe bune şi rele, înţelepte şi nebune, pline de curiozitate şi impasibile, bizare şi nătânge, de multe ori se alarmează de fuga unui principe, de căderea unui popor în sclavie sau de falimentul unui bancher.
În asemenea cazuri, mulţimea se adună în grupe pe uliţe şi în locurile publice, raţionează asupra evenimentului, vorbeşte cu zgomot, declamă şi se înfuriază. Jurnaliştii fac articole fulgerătoare şi pline de semnul mirării şi al întrebării, prin care se silesc a da faptului o importanţă de o mie de ori mai mare decât este în realitate; dar pe dată ce trece timpul cerut pentru satisfacerea curiozităţii publice, o tăcere mormântală se răspândeşte asupra faptului; principele căzut rămâne cu oasele zdrobite de cădere, poporul sclav geme cu lanţul de braţe, iar creditorii falitului fraudulos se mulţumesc cu zece la sută din capete, fără ca societatea să se tulbure cât de puţin. Iată ce este societatea în vanitatea ei; de aceea Păturică, ca om înţelept ce era, lăsă lumea să vorbească ce-i va plăcea şi cât îi va plăcea, iar el îşi regulă casa şi interesele sale cât putu mai bine.
Starea lui se compunea din trei moşii, două vii şi o casă pe una din cele mai frumoase uliţe ale Bucureştilor. Dacă el s-ar fi gândit bine la nestatornicia şi ticăloşia lucrurilor omeneşti, negreşit că s-ar fi oprit aci şi ar fi petrecut o viaţă dulce şi liniştită; dar el era ambiţios şi ambiţiunea nu are margini. De ce folos ar fi fost viaţa pentru dânsul, dacă i-ar fi lipsit acea poziţiune socială care ar fi putut să-i deschidă uşile boierilor celor mari şi să-l facă egal cu dânşii? Iată ideile ce preocupau pe Păturică în primele zile ale emancipării sale din clasa vătafilor de curte.
În timpul acela sosi şi cartea vizirului Derviş Mehemet, prin care se făcea cunoscut boierilor şi poporului român că Alesandru Şuţu s-a numit domn al Ţării Româneşti.
Păturică, voind să profite de acest eveniment, mai întâi se inform ă despre starea lucrurilor şi, după ce află numele tuturor persoanelor ce înconjurau pe noul domnitor, începu a se duce des pe la curte şi, prin linguşiri pline de baseţă, dobândi cu încetul favoarea tuturor. Casa lui devenise un loc public unde se adunau toţi paraziţii Bucureştilor, căci, din nenorocire, această lepră a societăţii exista şi pe atunci, cu deosebire că paraziţii din zilele noastre sunt favorizaţi şi puşi în slujbe.
Fanarioţii veniţi din Ţarigrad cu Alecu vodă Şuţu găseau în această casă un tezaur de toate cele mai încântătoare plăceri. Vutcile şi cafelele cele mai bune, ciubucele şi narghelelile cele umplute cu parfumatul tutun al Siriei, jocurile la noroc cele mai despuietoare şi femeile cele cu ochi mai fermecători decât ai vasiliscului, toate aceste puternice baterii de corupţiune erau adunate în casa lui Păturică. În fine, oricine intra în acest palat fermecătoresc ieşea încântat de plăcerile ce gusta într-însul, iar mai cu seamă de buna primire şi de îngrijirea cu care erau trataţi de gentila şi mult iscusita fanariotă.
Păturică ştia tot ce se petrecea în casa sa, dar în loc se să deştepte într-însul simţământul de onoare, din contra, el se bucura când vedea pe fanarioţi oftând şi făcând ochi dulci femeii sale.
Aceste infamii îl făcură să fie foarte bine primit la curte, iar mai în urmă îi procurară rangul de mare stolnic şi funcţiunea isprăvniciei de străini, care-l puse în relaţiune cu consulul rusesc şi austriacesc, două mine noi de exploatat.
