Italiana in Algir
În mahalaua numită în vechime Popa Dârvaş, iar acum Biserica Albă după Podul Mogoşoaiei, faţă-n faţă cu casele cele mari ale Deşliului [Nota 2] se afla pe timpul lui Caragea o piaţă, în mijlocul căreia clădise doamna Ralu o sală de club, care mai în urmă se prefăcu în teatru. Acest edificiu avea lungimea de optsprezece stânjeni, iar lăţimea de nouă şi câteva palme; privit însă din punctul de vedere al stilului şi altor amănunte arhitectonice, nu prezenta nimic însemnător. Interiorul lui se compunea dintr-o sală de spectacol şi câteva camere situate la dreapta şi la stânga sălii. Într-una dintr-însele se ţineau dulceţi, rachiuri şi băuturi răcoritoare pentru trebuinţa publicului; iar în cea de a doua şedeau slugile boierilor pe timpul reprezentaţiunii.
Sala teatrului propriu-zisă avea trei rânduri de loji tapeţate cu postav roşu şi împodobite cu perdele de chembrică cu ciucuri albi. La dreapta era o sofa îmbrăcată cu catifea roşie, pe care şedea domnitorul, iar mijlocul sălii era acoperit cu laviţe căptuşite tot cu postav roşu. Scena se deosebea de restul sălii printr-o cortină de pânză pe care era desenat Apollon ţinând lira pe genunchi. Într-un spaţiu mic ce despărţea scena de public erau o mulţime de scaune şi pupitre [Nota 3] destinate pentru muzicanţii ce compuneau orchestra de pe atunci. Iluminaţia era în adevăr curioasă, căci, în loc de lampadariu şi lămpi, teatrul era peste tot iluminat cu lumânări de seu puse în sfeşnice de tinichea, spânzurate împrejurul sălii. [Nota 4]
Preţul intrării era regulat în modul acesta: lojile de mijloc se plăteau câte un galben şi erau lăsate pe seama boierilor celor mari, a consulilor şi altor persoane de distincţiune; lojile de jos şi cele de la al treilea rând se plăteau cu lei zece, şi erau comune pentru toţi cei ce voiau a le închiria, iar parterul se plătea câte lei trei de fiecare persoană.
La 8 septembrie 1818 pe faţada teatrului despre care vorbirăm era lipit un afiş scris în limba grecească şi tipărit în tipografia boierilor clinceni. Acest afiş vestea înaltei nobilimi şi respectabilului public de pe atunci că în seara acelei zile era să vadă şi să audă opera Italiana în Algir de compozitorul Ioachim Rossini.
Această operă, fiind anunţată de mai multe ori şi încă nereprezentat ă, aţâţase foarte mult dorinţa publicului de a o vedea. Amatorii dar de teatru venisereă cu două ore înaintea deschiderii teatrului, spre a-şi cumpăra bilete de intrare; şi ca să fugă de urâtul ce pricinuieşte aşteptarea, unii se plimbau formând mici grupe şi discutând despre diferite chestiuni de care se interesau, iat alţii formaseră un mare cerc împrejurul afişului şi comentau muzica şi intriga piesei cum se pricepeau. E tragedie, ziceau unii. Ba este comedie, răspundeau alţii, afară de câţiva învăţaţi, care, luând cuvintele drama giocoso în simţ material, afirmau cu aroganţă că nu este nici tragedie, nici comedie, ci jalnică privelişte cu jocuri şi cântece!…
În timpul când se petreceau toate acestea pe piaţa şi înaintea teatrului, se deschise o uşă şi se văzu capul cel pleşuv şi faţa cea galbenă şi rece a neamţului casier. Privitorii, ce până aci aşteptau liniştiţi, cum văzură pe casier năvăliră toţi deodată şi începură a cere bilete cu un zgomot foarte mare.
Neamţul, însă, îşi vindea marfa sa cu sânge rece şi după regulă, fără a se tulbura cât de puţin de cererile ce i se adresau în numele celor mai mari boieri ai ţării; dar când auzi strigând: Loja marelui postelnic Andronache Tuzluc, tăie numaidecât biletul şi-l dete cu atâta grăbire, încât era aproape să uite a cere costul ei.
În fine, pe la şapte ore şi jumătate după amiază, porţile teatrului se deschiseră; publicul începu a intra înlăuntru salutat cu temenele de arnăuţii ce formau garda de onoare şi, în puţin timp, lojile şi parterul se umplură de privitori.
