Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2 Capitolul 7

        Leșinul Mayei ne-a speriat pe toți trei, patru, căci disperarea ce am citit-o, preț de o clipă, pe chipul lui Alexander, mi-a demonstrat clar că, dincolo de toată ura ce spune că i-o poartă, datorită modului în care l-a părăsit, iubirea pentru ea arde mocnit, încercând, zi de zi, să îi păstreze sufletul cald, așa cum doar ea reușea să i-l mențină.

        A venit cerând explicații, țipând, în stânga și în dreapta, că nu pleacă până nu vorbește cu ea, însă, atunci când a văzut-o, cu chipul brăzdat de durerea provocată de contracții, a tăcut, uimirea fiind singurul sentiment ce i se putea citi pe chip.

          A tresărit când i-a auzit vocea, și a fugit disperat când a văzut-o pierzându-și cunoștința. Nu am avut timp să reacționăm nici unul dintre noi, cu toate că Andreu era la mai puțin de doi metri de ea. El a fost cel care a luat-o în brațe, încercând să o aducă la realitate, în timp ce o căra, grăbit, spre mașina de la poartă. Din instinct, am fugit pe urmele lui, urcând la volan, strigând către Ana și iubitul meu că ne întâlnim la spital.

           Am condus ca un lunatic, fără să țin cont de vreun semn de circulație, privind, din când în când, în oglinda retrovizoare. Mi s-a rupt inima în bucățele, văzând că ea nu își revine, iar el, disperat și cu lacrimi în ochi, îi șoptea, Dumnezeu știe ce, în timp ce îi săruta fruntea.

           M-am rugat la toți sfinții ce îi cunosc, să își facă curaj și să vină să vorbească cu ea, încă de când mi-a aruncat dosarul cu pozele pe birou, cerându-mi o explicație, l-am tot îndemnat să de-a naiba orgoliul, să aibă încredere în ea și să vină, să o asculte, să nu o judece, și să fie capabil să vadă mai departe de ceea ce este la suprafață.

             Mă bucur din suflet că a făcut-o acum, chiar dacă asta a însemnat să ajungă în ultimul moment, cel puțin va avea posibilitatea să își vadă fiica la naștere, atunci când va ieși din pântecele mamei ei, o va putea ține în brațe, în primul moment în care mititica va trebui să înfrunte viața, arătându-i, în felul acesta, că tati va fi lângă ea, acolo, întotdeauna.

        – Va trebui să îi facem cezariană! vocea doctorului Stoica, mă scoate dintre gânduri, făcându-mă să îmi îndrept atenția asupra lui. Ana-Leticia are cordoul ombilical înfășurat în jurul gâtului și nu am vrea să le punem în pericol pe nici una dintre ele, continuă, privindu-l fix pe Andreu, probabil pentru că este singurul pe care îl cunoaște, de la ultimele controale.

         – Vor fi bine? teama din vocea Anei, ne face pe toți să ne îndreptăm atenția asupra ei, în timp ce un zâmbet cald se așterne pe chipul doctorului, ce pare trecut, ușor, de prima tinerețe.

           – Vor fi! îi răspunde, înainte de a-l aținti cu privirea pe bărbatul din dreapta mea. Chiar acum o pregătesc asistentele pentru cezariană, am înțeles că ați fi vrut să filmați nașterea, cine va fi cel ce se va ocupa de asta? continuă, mutându-şi privirea de la unul la altul.

            Pentru o clipă nu îmi dau seama la ce se referă, însă, în momentul următor, atenția îmi este captată de camera video din mâinile Anei și, fără să mă gândesc la ceea ce fac, o smulg dintre degetele ei și o arunc în brațele lui Alex, în timp ce îl împing spre bărbatul din fața noastră.

           – El, șoptesc mult mai tare decât aș fi vrut, înainte de a-i da posibilitatea să zică ceva. Mie și lui Andreu ni se face rău atunci când vedem sânge, iar Ana sigur nu va fi în stare să țină camera dreaptă, fără să o miște, din cauza emoțiilor, continui, vorbind sacadat, încercând să fac abstracție de privirea rece, cu care m-a ațintit Alex.