Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2 Capitolul 9

Să crezi că totul va fi bine, până la final, nu este o crimă, nu te va omorâ nimeni pentru că visezi la povești cu final fericit, nici pentru că îți dorești să fi înconjurat de iubire și zâmbete, nu-ți va pune, cineva, pistolul la tâmplă, însă noi, rasa umană, suntem atât de tare încătușați în rutina cotidiană, încât nu mai avem vreme să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară. Practic, ne punem singuri limite și margini, furându-ne posibilitatea de a privi lucrurile din toate punctele de vedere, urmând, ca mai apoi, la final, să rămânem cu partea bună a tot ceea ce ne înconjoară.

Calculăm timpul în funcție de job, întâlniri de afaceri sau cu prietenii, de programările la medic sau coafor, tânjim după vacanțe, iar atunci când le obținem, nu suntem capabili să ne bucurăm de ele.

Cam așa eram și eu, până acum câteva luni, când Ana-Leticia a apărut în viața mea.

De pe data de 2 aprilie 2016, tot ceea ce credeam că este important, pe lumea aceasta, s-a transformat în scrum, toate tabieturile mi-au fost schimbate, viața mi-a fost schimbată, căci, acum, totul se învârte în jurul ei și toate se fac în funcție de necesitățile sale.

Până când nu mi-am strâns pentru prima dată, fiica la piept, nu am crezut că lucruri atât de mărunte, pot provoca furtuni atât de mari, în sufletul unuia, nu am crezut că o ființă atât de mică, firavă și gingașă, poate da naștere unei iubiri atât de mari, încât ai impresia că nu-ți mai încape inima în piept.

Însă nu aș schimba nimic!

Cu toate că, deodată, m-am trezit în mijlocul unui neant, înconjurată doar de ochiii ei albaștrii, ce, într-o singură secundă, a reușit să-mi liniștească urgia din suflet și să-mi alunge toate temerile, nu am fost niciodată mai motivată să lupt, să răzbat prin viață și să reușesc să o înconjur cu bine, decât sunt acum.

Când mama îmi spunea că atunci când am să o țin în brațe, atunci când am să o simt, ating și miros, am să știu, din instinct, care îi sunt nevoile,  nu o credeam, însă nu am avut nevoie decât de o secundă cu ea la pieptul meu, doar de un moment, care să pecetluiască pentru eternitate legătura dintre noi două, făcându-mă să știu, simt, înțeleg și deslușesc, tot ceea ce plânsetul sau gângurerile sale, încearcă să îmi arate.

La început, atât de străin mi-a fost sentimentul acela, încât, pentru un moment, m-am temut. M-am temut de toate responsabilitățile ce le aducea cu ea, m-am temut că nu voi ști să îi veghez somnul și să îi alin durerile, m-am temut că nu voi putea fi o mamă bună pentru copilul meu. Mi-a tremurat sufletul când mi-am dat seama că s-ar putea să nu știu să fiu mama ideală, cea pe care ea și-o dorește, însă imediat mi-a fost astâmpărat întreg tumultumul de gândul că, orice ar fi, orice s-ar întâmpla, voi fi mereu lângă ea.

O voi sufoca cu îmbrățișări și săruturi, chiar și atunci când va fi prea mare pentru ele, căci știu, mi-e foarte bine tatuată pe suflet imaginea ei, în brațele tatălui său, încât să o pot vedea, în viitor, altfel, decât un bebeluș.

Un suflet mic. Sufletul meu. Sufletul nostru mic, căci mereu, copila în ochii căreia s-a înecat cerul, ne va lega și apropia, va fi martora, tăcută și inconștientă, a unei iubiri ce a zămislit viața, cu puterea ei.

Încă de când i-am văzut ochii negrii, ce mi-au dat posibilitatea de a mă îneca în iubire, de atât de multe ori, între o contracție și alta, înainte de a-mi pierde cunoștința, mi-am dat seama că orice aș face și orice aș avea pe lumea aceasta, fără el și fiica noastră nu aș mai putea fi vreodată fericită.

Pentru a fi fericită, am nevoie de o inimă întreagă, însă eu am doar jumătate din ea, căci, cealaltă jumătate bate în pieptul lui, la mii de kilometrii distanță. O distanță pe care o umplu cu gânduri și vise, cu speranțe legate de un viitor mai bun, de imagini și filmări cu fiica noastră, pentru că știu, mai târziu, dacă lucrurile se vor mai rezolva între noi, va regreta că nu a fost în stare să vadă dincolo de poşghița de gheață cu care mi-am îmbrăcat viața.