Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Capitolul 34

             “Ni los buenos son tan buenos, ni los malos son tan malos!„

   – Încă un whisky, Ella! îi cer barmaniței, în timp ce mă așez pe unul din scaunele de la bar. Nici nu mai știu câte am băut până acum. Unu? Două? Nouă? Nici măcar nu am ținut cont.

       Este cu puțin trecut de ora prânzului, iar tot ce îmi doresc este să beau! Să beau până uit de mine, de ea, de noi, de trecut, de tot, până mi se calmează demonii înecați în alcool și mi se stinge dorul acesta nebun, de mine, de eu ce eram acum trei ani când zilele îmi erau luminate de chipul ei, iar nopțile încălzite de căldura corpului său.

O iubesc și o urăsc în egală măsură, orice aș face, zburdă prin mintea mea fără încetare, chinuindu-mă și răscolindu-mi sufletul în toate modurile posibile.

    Este de ajuns să îi văd zâmbetul într-o poză, ca să îmi treacă prin minte mii și mii de momente în care îmi zâmbea mie în felul acela.

      Știu că nu o merit, dar o doresc! O doresc așa cum își dorește deșertul ploaia, un muribund viața, un flămând hrana, mi-aș da ani din viață pentru a da timpul înapoi să o mai pot iubi măcar o dată, să îi mai pot dezmierda pielea fină, albă ca spuma laptelui, să îi simt pielea pe a mea.

      Îmi lipsește al dracului de tare parfumul primăvăratic al pielii ei fine, atingerea buzelor sale dulci pe pielea mea, vocea ei somnoroasă cu care îmi ura în fiecare seară Noapte bună!, corpul ei de sirenă, pierdut în călușul brațelor mele, printre așternuturile ei preferate. Mi-e dor de ea! De mine! De cel care eram lângă ea.

       Sunt momente în care simt că mă sufoc dacă nu îi aud vocea și fac ceea ce nu credeam că am să fac vreodată, ceva ce nu am făcut nici măcar adolescent fiind, o sun cu număr privat și mă mulțumesc să o aud zicând Alo, da! iar demonii mi se calmează, plămânii mi se umplu cu aer și un fior îmi traversează tot corpul, trezindu-l la viață.

      Am fost atât de bolnav și disperat după bani, încât m-am pierdut pe mine, am pierdut singurele femei ce m-au iubit pentru ceea ce sunt ca om, nu pentru ceea ce am, am pierdut singura persoană ce m-ar fi iubit fără să aștepte ceva la schimb, doar pentru că e normal să mă iubească, singura bucățică, ce nu face parte din mine, dar care nu m-ar fi lăsat niciodată, nici atunci când viața m-ar fi pus în cele mai negre situații, dar nici când m-ar fi urcat pe culmile fericirii

        Îmi doream enorm un copil cu Maya, întotdeauna au fost copiii slăbiciunea mea, nu am avut cu ea fiul la care am visat, dar știu că, indiferent cine este mama sa, lui îi e mai bine dacă nu mă cunoaște. Cu toate că nu mama lui este iubirea vieții mele, el este bucățică din mine, iar cel mai bine îi este departe de influența mea negativă. Îl iubesc! Îl iubesc al dracului de tare, dar nu îl merit, nu merit să îmi spună tată.

     Flavio este un tată bun pentru el.  Detectivul privat ce îi urmărește încă de când s-a născut campionul, nu mi-a spus niciodată că acesta se poartă urât cu Matei sau că îl neglijează. Ba din contră! Am o mulțime de poze cu ei doi jucându-se în parc, plimbându-se pe stradă sau la locul de joacă, însă poza mea preferată, cea care zace atât la mine pe birou, cât și în living sau pe noptiera de lângă pat, primul lucru pe care îl văd când mă trezesc și ultimul înainte de a intra în lumea viselor, îi înfățișează pe ei doi, persoanele cele mai importante din viața mea, Matei și Maya. Poza este făcută acum câteva zile, puștiul dormea în brațele iubitei mele, cu capul pe umărul ei, cu mânuța odihnindu-se la baza gătului acesteia.

    – Altceva, Domnule? întreabă ezitând puștoaica blondă din spatele barului, în timp ce îmi pune în față un pahar de cristal, pe jumătate plin.