Iubind pe ritmuri africane

Capitolul VI

Se uita lung după ea cum alerga înapoi spre hotel, dar nici prin cap nu-i trecu să o oprească. Sofia i se păruse o fată simpatică, dar nu putea să treacă cu vederea apropierea dintre  ea și Kiro, iar acum după episodul din seara aceea, era și mai convins că nu făcea nimic greșit prin faptul că nu încerca să se apropie de ea. Însuși preferă să își continue drumul spre casă, sperând că mintea lui nu va acorda prea multă importanță evenimentului recent. Se înșelase, însă. Tot drumul spre casă, nu se putea gândi la nimic în afară de posibila semnificație a cutiei pe care Sofia  i-o dăruise în dar și la regretul de pe chipul ei care în seara aceea i se păruse de-a dreptul angelic. Se opri brusc și schimbă traiectoria, luând-o spre lacul de la marginea pădurii unde o dusese cu câteva zile în urmă pe Giovana. Încercă cu mâna temperatura apei și când o găsi acceptabilă, renunță la toate hainele și se cufundă în lac. Îi plăcea să înoate, îl relaxa, iar toată acea atmosferă liniștită, îi dădea un sentiment de ușurare.  Își petrecu acolo cel puțin jumătate de oră, înotând, relaxându-se, privind la luna plină și la milioanele de stele care o înconjurau. Căută carul mare și zâmbi când îl descoperi. Părea de-a dreptul izolat de celelalte stele. Când era mic și Zuri îi povestise despre formația acea de stele, el nu-și putea explica fenomenul. Își aminti că studia în fiecare noapte cerul, în căutarea unui car adevărat și mereu se culca dezamăgit pentru că nu vedea niciunul.

Ieși din apă abia după ce obosise de-a dreptul și i se făcu frig de la vântul rece care începu să adie. Își adună și îmbrăcă în grabă hainele și o luă spre casă. Îl auzi pe Zuri tușind înfundat încă de la intrare. Lăsă imediat cutia de la Sofia  pe o măsuță de lângă ușă și fugi în camera bătrânului. Îl ajută să se ridice și îi oferi imediat un pahar cu apă. Îi susținu paharul ca să bea mai bine, după care îi așeză pătura peste umerii slabi și osoși și-l întrebă dacă se simte mai bine. Bătrânul făcu semn cu capul în sens afirmativ, dar Chima nu se mulțumi cu răspunsul și insistă că-l minte pentru că nu vrea să-l îngrijoreze.

—Mai ai medicamente? întrebă și deschise sertarul în care ținea siropul pentru tuse productivă și cremă pentru durerile reumatice. 

—Ieri le-am terminat pe toate, recunoscu Zuri, dar mai am cele pe care le-ai cumpărat recent.

—Alea sunt pentru febră, îl certă Chima. De ce nu-mi spui când rămâi fără? Nu e prima dată când faci asta.

Zuri îl urmărea trist cum aduna cutiile goale de medicamente minunându-se continuu și comentând la fiecare cinci secunde „Nici asta nu mai ai, nici asta nu mai e..." Se ridică cu greu și se apropie de el, așezându-i o mână pe umăr, gest provenit și din afecțiune, dar și din necesitatea de a se sprijini de ceva.

—De câteva zile încoace te văd mâncând pâine uscată cu lapte, în timp ce mie îmi gătești numai bunătăți. 

—Tu ești bolnav, nu eu. Tu trebuie să te faci bine, încercă Chima să-i explice, în timp ce-l ghidă înapoi spre pat.

— Să mă fac bine, repetă detașat. Cum vrei să mă fac bine, dacă boala mea are cel mai crunt nume: bătrânețe.

Chima nu știa ce să-i spună. De fiecare dată când Zuri aducea în discuție vârsta lui înaintată, îl încerca un sentiment ciudat, un fel de amestecătură dintre furie, frică, negare și tristețe. Bătrânul îl mângăie părintește pe obraz și văzându-l așa de abătut și deznădăjduit își deschise brațele și-l cuprinse într-o îmbrățișare. Chima, ca de fiecare dată se lipi efectiv de el și cuprinse mijlocul îngust al bătrânului.

— Îți plac îmbrățișările, așa-i? îl întrebă Zuri răzând bine dispus și-și lăsă bărbia pe creștetul lui Chima.

— Da, răspunse acesta cufundat la pieptul bătrânului și se trase și mai aproape de el.