Heart in flames

Capitolul 4: Speranta moare ultima

 Totul era un masacru, un carnagiu...totul se spulberase in cateva secunde...tragedia lua amploare sub ochii mei!

"-Buluuuut ! " incep sa tip cat ma tineau plamanii, intorcandu-ma disperata in stanga si-n dreapta, incercand sa strabat cu ochii persoanele ce alergau cu repeziciune spre iesire, calcandu-se in picioare.

"-Ozaaaan, fiule ! " continui, lacrimile curgand siroaie pe obrajii mei infierbantati de caldura acumulata in local.

"-Allah ... " mormai, incepand sa imping persoanele care-mi incurcau drumul spre baie. "Bulut ! " urlu, cand sunt trantita la podea de catre un barbat masiv, care nu ma observa.

Nici nu se uita la mine, trecand la fel de grabit, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Ajung sa fiu calcata in picioare, auzind infundat tipetele venite pe mai multe limbi, pana ajung sa inchid ochii dupa incercari disperate de a riposta.

Tusesc fara oprire, deschizand intr-un final pleoapele grele.

"-Madame ? " ma trezesc cu un om imbracat in portocaliu in fata ochilor, care incepe sa-mi bage o lumina in ochi, incercand sa ma tina pe targa.
"-Lasati-ma !! " tip, zbatandu-ma, dar nici nu observ ca eram intr-un elicopter, dupa zgomotul infernal ce-mi inunda urechile.
"-Doamna, va rog ! " mi se adreseaza o femeie pe turca, eu incepand sa plang si sa tip disperata.
"-Bulut ? Ozan ? " intreb, uitandu-ma in fiecare parte, dar eram inconjurata de paramedici.
"-Va vom transporta la spitalul de urgenta din Nisa. "
"-Nu, nu ! " tipam eu, prinzand-o de mana. "In Istanbul vreau, va rog, va implor ! Sotul si copilul meu ... " incerc sa spun, dar aud pe fundal:

"-Administrati un calmant. "
"-Calmant ? " incep sa ma agit, sarind ca arsa. "Nu, va rog ! Copilul meu ! " tipam, dar simt cum sunt usor intepata cu o seringa subtire, in cateva secunde totul invartindu-se in jurul meu.

Imi deschid cu greu ochii, in fata acestora ivindu-se o incapere alba.

"-Bulut ! Ozan !" incep eu sa strig, descoperindu-mi corpul obosit de patura cu miros tipic spitalului.
"-Unde mergeti ? " intreaba o asistenta, care intra pe usa cu o tava in maini.
"-Trebuie sa ... " vreau sa spun, dar lasa tava, asezandu-ma inapoi.
"-Trebuie sa va odihniti."
"-Nu vreau sa ma odihnesc ! " tip, iar ochii mi se umplu de lacrimi.
"-Sunteti la spital, ati fost transportata aici din Franta in urma unui atac terorist. "
"-Poftim ?! " ma rastesc socata, dandu-mi seama ca probabil este deja a doua zi.

"-Va rog, stati linistita pana se termina perfuzia, uitati-va la televizor. " imi spune asistenta, aprinzand televizorul micut de pe comoda alba.

Oftez adanc, neputand sa-mi abtin lacrimile. Ma gandeam in toate partile, dar numai la televizor nu, cand de-odata ceea ce aud spus din gura prezentatoarei de stiri imi atrage imediat atentia.

"-Atentatul de ieri petrecut din nou in Franta, in cadrul unei statiuni de pe Coasta de Azur a facut victime fara precedent in urma unui incediu devastator urmat de focuri de arma. Numarul victimelor fiind in jur de cincizeci, numarul lor crescand considerabil. Va vom tine ... " nevrand sa mai aud nimic, apuc telecomanda, stingand televizorul.

Incep sa ma agit iar, simtind cum inima bate incontrolabil, gandul meu fiind la sotul si copilul meu. Probabil aveam un atac de panica sau ceva, caci aerul parea ca se evaporase, lasandu-mi de asemenea si plamanii lipsiti de el.
Cu ochii in lacrimi, ignor spusele asistentei, coborandu-ma din pat si smulgandu-mi perfuzia din mana, iesind desculta si infrigurata de spaima pe coridorul spitalului.

Alergand spre iesire, plangand in acelasi timp, ma ciocnesc de o fata cunoscuta: Hasret.

"-Slava Cerului ! " spune doica, luandu-ma intr-o imbratisare calda.
"-Hasret ! " incep eu sa plang, lasandu-mi capul pe umarul ei.
"-Unde plecati ? " intreaba, rupand imbratisarea.
"-Ozan ... Bulut ... " spun balbaita, sentimentul de lipsa de aer strapungandu-ma tot mai tare.
"-Haideti in salon. " imi zice Hasret, apucandu-ma de brat.
"-Nu, doica ! " zic si o privesc cu ochii in lacrimi. "O sa mor daca nu stiu unde sunt ! " continui si simt ca ma lasa picioarele.
"-Va rog, va sangereaza mana. "

Cu forta, Hasret, ajutata de asistenta de mai devreme, ma duc in salon.

"-Va promit, acum merg sa caut pe cineva care ne poate ajuta. " imi spune, iar eu dau din cap aprobator.

Ma asez mai bine in pat, incepand sa admir peretii si tavanul, sperand si rugandu-ma in sinea mea ca fiul si sotul meu sa fie pe undeva. Trec minute bune, iar eu nu mai aveam stare. Stiam ca nu trebuia, dar ma ridic iar, de aceasta data cu perfuzia dupa mine.

Dau sa ies din salonul plictisitor, care ma sufoca, dar la iesire ma lovesc de un corp masiv.

"-Ma scuzati ! " spun si-mi ridic usor privirea incat sa-l pot vedea pe cel de care ma ciocnisem.
"-Dvs. sunteti Lara Evcen ? " imi spune vocea groasa, strapungandu-ma cu privirea.
"- ... Da. " raspund intr-un final nesigura, vocea tremurandu-mi.
"-Eu sunt Aras Aysan, detectivul care se ocupa de caz. Haideti sa vorbim in salon. " imi transmite pe un ton impunator, care ma face sa-i fac intocmai spuselor.

"-Va rog, intindeti-va. " spune, iar eu imi acopar corpul cu acea patura mirositoare.
"-Domnule ... "
"-Aras. " ma completeaza el hotarat.
"-Domnule Aras, eu vreau sa stiu daca sotul si ... " vreau sa spun, dar ma intrerupe. Doamne, eu cand mai vorbesc ?!
"-Spuneti-mi numele sotului si ale copilului, banuiesc. "
"-Da. " aprob si trag aer in piept. "Bulut si Ozan Evcen. " rostesc clar si raspicat, ochii umezindu-mi-se.
"-Vom mai discuta despre amanuntele atentatului si a celor intamplate. Insa momentan o sa plec sa aduc lista cu numele oamenilor vii si ... " vrea sa spuna, dar il intrerup imediat, nevrand sa aud acel cuvant.

"-Multumesc. " zic fara vlaga, inghitand in sec.

Aruncandu-mi o privire lipsita de vreo sclipire, iese fara sa schiteze nimic. Oftez adanc, inchizand ochii si rugandu-ma ca sotul si copilul meu sa fie bine, sa aud o veste buna dupa atatea nenorociri.

"-Doamna ? " sunt intrerupta de Hasret, care intra sfioasa.
"-Ce s-a intamplat ? " intreb instant, ridicandu-ma in capul oaselor.
"-Nimic, stati linistita ! " imi spune si rasuflu usurata. "Doar ca un psiholog ar vrea sa discute cu dvs., parca il chema... Mehmet, da. "
"-Nu am nevoie de psiholog ! " raspund, simtindu-ma jignita, asteptand vesti de la detectiv.
"-Cum doriti, poate Ozan ... " zice femeia calma, iar eu o aprob din privire.

Vreau sa spun ceva, dar detectivul intra iar pe usa, avand doua liste in mana, ochii ducandu-se direct spre lista unde scria "VII".