"If I tolf you my secrets, you'd never look at me the same."
-Haide! Îți fac cinste cu mancarea azi! Ştiu că nu ai mâncat aşa că mergi!
-Nu! O să mă duc acasă! spun şi ies pe uşa spitalului strângând pe lângă corp mai bine paltonul.
-Atunci te conduc până acasă! spune şi aleargă în fața mea. Mă enervează!
-Haide! Ştiu că îți e foame! Adică oricui i-ar fi! Mergi! spune şi mă prinde de braț.
-Nu merg! spun şi îmi trag brațul cu toată forța din mâinile lui.
-Woah! Deja ți-ai revenit. Te enervez, aşa-i? spune şi se pune în fața mea privindu-mă insistent.
-Da! Şi plus că nici măcar nu ne ştim aşa bine încât să mănânc cu tine la aceeași masă! spun şi îl ocolesc mărind pasul pe trotuar.
-Să nu alergi! Dacă o să cazi şi te lovești iar să ştii că nu mai am şervețele! spune şi îl aud râzând. Da! Foarte amuzant.
-Nu o să cad, stai liniştit! spun ironică şi el mă ajunge din urmă.
-Normal că nu o să cazi pentru că o să te prind eu! spune zâmbind în colțul gurii cu nonșalanță. Ți-am zis că te conduc.
-Zi-mi un motiv pentru care să mănânc cu tine. Şi unul pentru care să te las să mă conduci acasă! spun iritată oprindu-mă în fața lui.
Era şocat de tupeul meu dar adevarul era că erau doar nervi, nu tupeu.
-Pai ca să mănânci! spune şi zâmbește inocent. Nu ai mâncat de ieri! spune şi mă prinde de braț. Să mergem! mă trage după el.
-Nu e un motiv destul de bun! strig încercând să ripostez dar adevărul era că îmi e foame şi de el nu cred că aş fi scăpat oricum aşa ușor.
-Minți! Eşti varză la mințit! Nu o mai face! Nu-ți merge cu mine! spune încă trăgându-mă după el.
-Ba nu e adevarat! Şi nu mint! spun şi zâmbesc scurt. E nebun! O să părem nebuni daca mai țipăm aşa unul la celălalt.
-Ştiu că zâmbești acum! Sunt mai ceva ca o soacră eu. Am chiar doi ochi la spate, nu doar unul! spune şi chicoteşte dar eu mă abțin să nu mai zâmbesc. Mă sperie când mă gândesc cum şi-a dat el seama că zâmbeam.
-Alege ce vrei să mănânci? spune şi îmi întinde meniul. Da avem doar unul. Nu ştiu ce a fost în capul chelneriței de nu a adus două.
-Să ştii că am văzut un meniu şi ştiu ce să fac cu el! spun iritată. Mă simt ca un copil mic. Nu e mama el ca să-mi spună ce să fac.
-Eu eram politicos. Ai stricat tu totul! spune dar dispoziția mea cât de cât bună s-a dus. Gluma lui e pe cât se poate de adevărată. Eu stric mereu totul... totul legat de oamenii din jurul meu.
-Aşa e... aprob şi el mă priveşte neștiind ce tot zic.
-Ce? întreabă şi îşi apleacă puțin capul pentru a-mi vedea fața. Plângi?spune şi îmi prinde umărul în mâna sa şi mă împinge cât să îmi vadă fața. De ce plângi?
-Plâng? spun şi îmi pun mâinile la ochi. Simt lacrimile pe mâini şi mă şterg rapid. Nici nu am realizat că plângeam. Probabil sunt atât de obisnuită cu plânsul încât nu îmi mai dau seama când o fac.
-Nu! E doar de la schimbul brusc de temperatură. Pățesc destul de des asta. mint zâmbind şi sper să mă creadă.
-Să zicem că te cred de data asta! spune încă nu foarte convins de minciuna mea.
-Gata! Am ales! spun schimbând subiectul.
-Bine! Stai, cum ziceai că te cheamă?
-Nu cred că am zis asta vreodată!spun şi el zâmbește.
-Pai spune-mi acum! continuă şi eu dezaprob din cap zâmbind. De ce? Haide! Nici tu nu ştii cum mă cheamă şi pun pariu că te interesează numele meu! spune şi zâmbește larg.
-De unde ai intuit tu asta? spun şi el nu-mi răspunde.
Mancarea comandată apare şi brunetul zâmbește văzând-o.
-Mulțumim! spune şi zâmbește chelneriței care roşeşte în obraji. De ce ar roşi? Ce e aşa stânjenitor încât să roşeasca?
-Nu era nevoie să mulțumești şi pentru mine! Mă descurc şi singură, să ştii! spun şi el oftează dezaprobând.
-Nu ştii să fii recunoscătoare! constată el.
-Ba nu! Aberezi deja! Ți-am mulțumit când m-ai adus la spital!
-Da, în scârbă!
-Cum voiai să o fac? E un spital! spun mult prea tare pentru tonul vocii cu care se vorbește în local.
-Ok, gata! Eşti recunoscătoare... uneori! spune şi râde singur la gluma lui.
-Haha! Nu eşti amuzant! spun şi el râde şi mai tare încât atrage atenția spre masa noastră pentru a doua oară deja.
-De-asta zâmbeai pe stradă? Apropo, mă cheamă Jongin! spune şi întinde mâna spre mine.
-Unde e de te cheamă? Spune-i să vină el aici! spun în glumă şi el devine serios.
-Nici tu nu eşti amuzantă! Nu ştii să glumeşti frumos! Cum te cheama? Spune!
-E un interogatoriu?
-Haide. Eu ți-am zis. Mă numesc Jongin! Tu?
-Yeoreum. spun şi el chicoteşte. Ce e amuzant la numele meu?
-Nu e amuzant... doar ca nu ți de potrivește. Yeoreum înseamnă "vară" iar tu eşti mai degrabă iarnă. spune şi eu las capul în jos.
-Am fost cândva si "vara" aia despre care e vorbeşti tu! spun şi încep să mănânc din farfurie clătitele.
-Si de ce nu mai eşti? întreabă Jongin cu gura plină.
-S-au schimbat multe în viața mea de atunci.
-Aha, înțeleg! spune concentrat asupra mâncării.
Nu mă înțelege deşi spune că o face. De-asta îl urăsc. Nu cred că e cineva care să mă înțeleagă cu adevarat în totalitate dar singura persoană care se şi străduiește să o facă e Abigail. Urăsc oamenii tocmai pentru că spun cu atâta ușurință că mă înțeleg deşi sunt aproape sigura ca nu o fac si nici nu vor să mă înțeleagă. E mai bine să nu mă înțeleagă. Nu vreau compasiunea nimănui.
CITEȘTI
Over Conscience's Desire
Fanfiction"Îmi întorc privirea câteva secunde în spate pentru a verifica dacă nu cumva aleargă dupa mine şi încetinesc când văd că nu e nimeni. Îmi arunc privirea spre bocanci şi văd unul din şireturi descheiat. În secunda în care îmi ridic privirea mă lovesc...
