Over Conscience's Desire

Capitolul 24

  Mâinile îmi erau lipite de fereastră, în jurul degetelor mele aburindu-se sticla transparentă. Priveam în gol printre fulgii de zăpadă ce cădeau necontenit din cer, unii lovindu-se de geam, alții de pământ și altii topindu-se înainte de-a atinge solul umed. Nu știam cum se poate numi vremea de afară având în vedere că acum doar două ore ploua iar acum ninge. Ninge în aprilie. Jumătatea lunii aprilie. Ninge.

  Degetul arătător lovește geamul ce creează un ritm monoton. Monoton ca mine. Monoton ca întreaga mea viață. Lacrimile se strecurau printre gene și ultimele mele imagini cu părinții mei îmi făceau întregul corp să tremure și aerul părea a rămâne tot mai puțin în cameră. Am fost atat de nesăbuită. Datorita nesăbuinței proprii am ajuns aici. Așa. Inspir într-un ritm alert aer în piept în timp ce îmi amintesc imaginea părinților mei în mașină. Tatăl meu era rezemat de geamul mașinii. Plângeam. Eram speriată. Nu știam ce puteam face și m-am ridicat de pe banchetă în timp ce-mi strigam părinții, niciunul răspunzându-mi. Îi prind marginea sacoului tatălui meu și îl mișc cu toata forța în timp ce suspinam și îi strigam numele. O tragere mai bruscă și corpul inert al tatălui meu este mișcat, fața lui întorcându-se spre mine. Tâmpla stângă îi era umplută de sânge și mici cioburi de sticlă se vedeau în jurul rănii care sângera. Imaginile erau atât de clare pentru mine de parcă totul fusese ieri. Îmi lipesc fruntea de geamul rece și mă las învăluită de amintiri. Trupul mamei era prins între bordul mașinii și scaun, acesta de asemenea plin de sânge. Țipetele mele s-au auzit necontenit până în momentul în care mi-am pierdut conștiința.

  Inima îmi e apăsată, o durere secerătoare mă face să-mi duc mâinile spre piept lăsându-mă încet pe covorul pe care instinctiv mi se încleștează degetele strângându-l cu putere în timp ce și o durere de cap își face apariția.

  M-am trezit la spital cu bunica mea lângă pat. Aveam amnezie cauzată de șocul suferit și nu mi-am amintit nimic legat de părinții mei timp de aproape trei ani. Trei ani în care nu am știut că părinții mei sunt morți. Trei ani în care am crezut că părinții mei sunt plecați în străinătate și doar îmi trimit pachete rareori. Pachete care de fapt erau făcute de bunicii mei și care ajungeau la mine. Trei ani în care am trăit în minciună. Dar nu îmi urăsc bunicii pentru ceea ce au făcut. Am fost nervoasă, supărată, am țipat la ei când amintirile mi-au revenit  învinovățindu-i pentru minciunile pe care mi le-au spus... dar am înțeles. Am înteles prea târziu. Am înteles că au vrut să trăiesc liniștită și să cresc fericită lângă ei chiar dacă ei probabil seară de seară plângeau în pernă și sufereau de dorul părinților mei dar nu mi-au arătat asta niciodată. Când mi-au revenit amintirile m-am răzvrătit împotriva lor, am fugit de acasă deși aveam doar 14 ani. Am stat o zi întreagă plecată de acasă iar într-un final m-am întors acasă înfometată și încă plângând.

  Strâng ochii cât pot de tare și îmi prind capul între mâini simțind durerea amplificându-se. Mă ridic de pe covor și sprijinindu-mă de perete ajung până lângă noptieră, unde erau pastilele. Scot flaconul cu pastile și îmi vărs câteva în palmă înghițind doar una, pe celelalte punându-le înapoi lăsând flaconul pe podea. Înghit pastila fără apă și îmi ridic telefonul de pe pat. Clipesc des în încercarea de a-mi focusa atenția pe acțiunile mele nu pe durerea de cap și amintiri.
Apelez și aștept să-mi răspundă. Vocea sa îmi răsună în minte și reușesc să îi răspund la "alo".
-Bună. spun și îmi prind marginea bluzei în mână.
-Yeoreum m-a sunat! Woah! Ce onoare! spune vesel dar durerea de cap nu mă lasă nici să zâmbesc.
-Îmi e rău... spun printre icnetele de durere și brusc se face liniște.
-Ajung repede. Asteaptă-mă! se aude vocea sa urmată la scurt timp de sunetul care îmi indica încheierea apelului. Nu e ca și cum aș fi putut pleca undeva. Îmi sprijin capul de marginea noptierei și încerc să-mi calmez respirația haotică așteptând ca pastila să-și facă efectul.

Nu știu cât timp a trecut până când am auzit ușa de la intrare dar durerea de cap se mai calmase puțin, o stare de somnolență cuprinzându-mi întregul corp. Îmi las pleoapele să alunece ușor dar zgomotul provocat de deschiderea bruscă a ușii camerei mele, pe care intră Jongin, mă face să tresar deschizând ochii. Îi văd urme de transpirație pe frunte și respirația neregulată. Părul îi era ud și urmele fulgilor de zăpadă topiți se vad pe hanoracul lui. Se așează în fața mea pe podea fără a spune nimic și corpul lui cald mă îmbrățișează.

-Cum te mai simti? se aude vocea sa răgușită șoptind încet lângă urechea mea.
-Mai bine, cred. spun lăsându-mi mâinile pe langa corp.
-Ai luat pastile ceva?
-Mhm... spun închizându-mi ochii simțindu-mă mai liniștită acum. Mâinile sale îmi mângâiau spatele pentru a mă liniști și reușeau să facă asta. Nu știu de ce am apelat la el acum când sunt atât de vulnerabilă dar aveam nevoie de sprijin dar nu regret că am facut-o.
-Mulțumesc. Îmi ridic mână de pe podea și mi-o duc spre spatele lui Jongin lăsând-o ușor pe materialul hanoracului. Tresărim amândoi la atingere. Niciunul nu spunea nimic, în cameră auzindu-se doar respirația încă alertă a lui Jongin. Își sprijină bărbia pe umărul meu și se așează într-o poziție mai comodă, stând încă îmbrățișați. Era prima dată cand nu mă gândeam că e murdar ceva în jurul meu. Pentru prima dată când am lăsat pe cineva să mă îmbrățișeze atat de mult. Pentru prima dată când am îmbrățișat pe cineva după moartea părinților. Pentru prima dată când inima deși îmi bătea rapid, nu mă durea. Pentru prima dată când simțeam că sunt prea apropiată de o persoană. Pentru prima dată când aș fi îndepărtat persoana aceea de mine doar pentru binele ei. Pentru prima data îmi făceam griji și pentru altcineva în afară de Abi. Pentru prima dată...