Over Conscience's Desire

Capitolul 9

"You can close your eyes to reality but not to memories."

E prima noapte în ultimele două săptămâni în care am reușit să dorm ca un om normal ce ar trebui să fiu. Mă uit spre ceas şi văd că e 10:30 şi eu abia m-am trezit. Mă ridic încet din pat şi cobor spre bucătărie. Trebuie să mănânc ceva. Îmi e foame. Îmi pregătesc o omletă şi ma asez la masa goală şi rece care îmi face pielea de găină de îndată ce o ating. Oftez şi înghit mâncarea care abia se duce. Mă simt singură. Nu m-am mai simțit singura la masă de ceva timp. E doar vina lui. Jongin e vinovat. Daca nu mă obliga să mănânc cu el ieri poate nu mă simțeam aşa azi. Poate eram mai bine. Ah zâmbetul ăla larg.
-Mă enervezi, Jongin! spun trântind pe masă furculița. Mă enervezi. Mă enervezi că esti fericit. Că zâmbești. Că nu îți pasă că uneori vorbele pe care le spui rănesc oameni. Că minți cu atâta ușurință că înțelegi oamenii.
Discursul meu este întrerupt de telefonul care îmi suna. Verific apelantul şi ochii mi se măresc la vederea numelui de pe ecran.
-Alo? spun aproape şoptit simțind că mă înec cu saliva.
-Jang Yeoreum? se aude vocea care m-a instruit mai bine de 8 ani.
-Da, domnule Kim?
-Am auzit că săptămânile trecute ai făcut o vizită bazinului nostru. Rose mi-a spus de venirea ta de îndată ce m-am întors din concediu.
-Ah Rose... spun şi înghit în sec amintindu-mi minciunile spuse atunci. Da, aşa este. Am fost pe acolo. Îmi era dor de loc.
-Si de ce nu te reapuci de antrenament? De ce nu vii regulat la bazin?
-Nu cred că...
-Mi-ar face plăcere să te mai sfătuiesc şi să îmi umpli bazinul cu fericirea ta! spune domnul Kim şi îi aud râsul molipsitor în telefon care mă face să zâmbesc.
-O sa mă mai gândesc la propunerea dumneavoastră! spun şi depărtez telefonul puțin de la ureche.
-Te aştept cu drag! Să ai o zi frumoasă, Jang Yeoreum!
-Şi dumneavoastră la fel. spun şi închid apelul. Inspir adânc. Am primit o a doua şansă să redevin ce mi-am dorit. Sau măcar să fac ce mi-am dorit din totdeauna. Mă ridic de pe scaun şi duc farfuria în chiuvetă şi le spăl rapid aşezându-le în suport.
-Gata! spun şi mă duc spre camera mea. E abia 11 şi câteva minute şi deja mă simt obosită. Nu am mai visat accidentul de masină în care au fost implicați părinții mei... din vina mea, însă imaginea lor încă îmi bântuie prin gânduri. Deschid geamul camerei mele şi inspir adânc în piept aerul rece. Deşi îmi e frig. Îmi place. Închid geamul şi mă duc spre baie să fac un duş. Dau drumul apei care mă liniștește doar la auzul picăturilor ce se preling pe sticlă. Îmi dau tricoul jos şi încui uşa în urma mea. Îmi e frig. Privesc în oglindă reflexia mea şi aproape că nu mă mai recunosc. Obrajii roşii acum aproape că nu îi observ deloc, fața îmi este mult prea ascuțită... până şi culoarea ochilor mei parcă şi-a pierdut sclipirea. Părul îmi stă dezordonat şi bretonul e ciufulit. Privirea îmi alunecă spre corp, mai exact spre mâinile imposibil de subțiri. Cum am ajuns aşa? Ce or să spună cei de la bazin văzându-mi condiția?
Las şi ultimele haine să alunece de pe mine şi intru în duşul fierbinte.
Timp de aproape o oră am uitat de tot. De numele meu, de părinții mei, de Abigail şi chiar şi de Jongin.

Pășesc agitată spre bazin şi îmi frământ mâinile în buzunarele paltonului. Îmi las capul pe spate câteva secunde şi oftez înainte să prind în mâna clanța ușii metalice.
Inspir adânc şi intru îndreptându-mă spre biroul domnului Kim. Nu pot renunța aşa uşor la oportunitatea de a face ce-mi doream.
Bat uşor în uşa şi nu îmi răspunde nimeni. Mai bat încă o data puțin mai tare şi primesc același raspuns.
Mă asez pe banca de lemn de lângă uşă. E rece. Îmi închid nasturii paltonului şi oftez lăsând capul să mi se rezeme de peretele rece. O să aştept. O să mai aştept. Privesc ceasul de la mâna şi bat din picior un ritm pe care nu îmi amintesc unde l-am auzit dar mă liniștește. Frigul mi-a pătruns prin palton şi tremur. Inspir adânc şi încerc să îmi relaxez corpul încordat. Încordat din cauza frigului. Încordat din cauza amintirilor ce mă apasă. Încordat din cauza neliniștii pe care o simt acum. Îmi e ruşine. Ruşine de ce sunt, de ceea ce am ajuns. Mama ar fi fost dezamăgită de mine. Tata probabil m-ar fi obligat să mănânc mai des pentru că mereu o facea chiar daca eram plinuță când eram mică. Oftez iar şi simt cum o lacrimă se scurge pe obrazul stâng care era rece... mult prea rece. De ce îmi e aşa frig? Oare e frică? Mă ridic de pe bancă şi îmi pun mâinile în buzunare. Decid să plec. Am încercat. Mă întorc pe călcâie şi păsesc spre ieşire. Am încercat.
-Yeoreum! se aude vocea care îmi provoacă mii de fiori pe şira spinării. Vocea care îmi stârnește zeci de amintiri. Amintiri care îmi învăluiesc gândurile. Amintiri care fac alte amintiri triste mai neclare. Vocea lui mă face să mă cutremur. Îmi era dor de voce asta. Îmi era dor să fiu strigată de el. Îmi era dor de locul ăsta. Şi realizez toate astea abia acum. Plâng. Lacrimile se scurg pe obraji şi un suspin de aude în întregul hol. E al meu. Nu mă pot întoarce cu fața spre el acum.
-Yeoreum? Eşti bine? se aude vocea lui tot mai aproape de mine. Refuz să mă întorc cu fața spre el. Probabil aş izbucni şi mai tare în plâns.
-Da. reușesc să spun printre lacrimile şi suspinele tot mai dese. Plâng de fericire că îl aud iar? Plâng pentru ca îmi era dor? O fac de ruşine pentru că nu îmi place ceea ce am ajuns? De ce plâng?