Over Conscience's Desire

Capitolul 18

"If you can't help her, at least don't hurt her."

-Te întorci la bazin? vine şi întrebarea la care nu am un răspuns. Nu ştiu ce aş putea spune aşa că merg în continuare prefăcându-mă că nu am auzit-o.
Nu-l mai văd pe Jongin în stânga mea dar nu mă opresc din mers. Starea mea se schimba mult prea des. Acum câteva minute râdeam şi alergam dupa Jongin şi acum vreau să ajung acasă cât mai repede, teama persistând în corpul meu.
-Yeoreum, stai! strigă Jongin de la distanță şi mă opresc întorcându-mă pe călcâie. Ridic privirea şi îl văd aplecat, privind trotuarul. Îi e rău. Alerg spre el şi îmi pun mâna pe umărul lui.
-Îți e rău? întreb şi el ridică privirea amuzat.
-Ce? Nu! Am şiretul desfăcut. spune zâmbitor şi mâna mea se desprinde rapid de pe umărul său.
-Ah... credeam că...
-Te-ai speriat? Aprob scurt dând din cap afirmativ. Woah, am reușit să o sperii pe Yeoreum! spune ridicându-se. Mă prinde de umeri şi eu îi desprind mâna de pe mine. Nu îmi place...
-Eşti bine? Ce e cu tine? Iarăși nu îți mai plac atingerile?
-Iar? Nu mi-au placut niciodată. spun indignată.
-Arțăgoaso! spune punându-şi brațul în jurul gâtului meu.
-Jongin... nu am dispoziția necesara... spun şi el îşi îndepărtează mâna de pe umărul meu. Nu îmi plac atingerile... dar nici distanța asta. Nu ştiu ce vreau.
-Yeoreum... se aude vocea serioasă a lui Jongin care se oprește din mers. Mă simt nevoită să mă opresc. Mă întorc cu fața spre el şi îl văd că e serios. Nu pare nervos. Sper să nu fie.
-Ce?
-Care e problema? Ce te face să fii aşa? înghit în sec şi închid ochii.
-Sunt bolnavă. spun aproape şoptit dar sunt sigură că a auzit.
-Vreau să te ajut. spune şi eu refuz rapid.
-Mă descurc singură.
-Nu te descurci. Lasă-mă să te ajut. Te rog! spune şi mâna lui îmi prinde brațul afundat în buzunarul gecii scoțându-mi mâna afară.
-Nu... nu pot să te las. spun şi mă mai dau un pas mai în spate dar mâna sa îmi cuprinde brațul şi îi simt degetele atingându-le pe ale mele. Inspir adânc simțind cum nu mai am aer destul dar nu îmi retrag mâna. Nu ştiu dacă îmi place sau nu dar nu simt nevoia să mă retrag.
-Lasă-mă să te ajut. spune Jongin şoptit glasul său liniştindu-mă dar în același timp tulburându-mă profund. Nu pot lasă oamenii să se apropie de mine. Nu vreau să îi rănesc. Îmi retrag mâna şi îl privesc serioasă. Zâmbetul luminos şi starea de bine pe care o emana s-au evaporat, în urma lor rămânând doar un Jongin serios cu ochii negri privindu-mă pătrunzător.
-Şi cum ai de gând să faci asta? spun mult prea tare.
-Dacă promiți să cooperezi, poate reușim. spune serios şi înghit în sec. Promisiuni? Nu fac promisiuni.
-Şi ce trebuie să fac?
-Să mă suni când nu te simți bine. Oricând. Indiferent de oră. Iar eu o să încerc să te fac să te simți mai bine. Ştiu că pot face asta! spune zâmbind în colțul gurii încrezător.
-De ce să te sun? Mă simt aşa în permanență. Nu pot să fac asta. Prefer să nu o mai fac.
-Vorbim în continuu până te simți mai bine atunci. spune zâmbind
-Nu. spun şi mă îndepărtez. Tu nu ai treabă?
-Eşti interesată de mine? spune Jongin lovindu-mă uşor în umăr.
-Nu ştiam...
-Sunt agent de procedură civilă.
-Şi... ce faci? întreb confuză.
-Acte. Formalități. Hârtii multe. Plictiseală şi mai multă.
-Ocupat deci.
-Nu neapărat. Pot vorbi la telefon. spune şi înțeleg unde bate apropoul.
-Nu pot.
-Aşa ai zis şi când ai băut din sticla mea de apă. Macar îmi dai numărul tău?
-Uhm... nu ştiu ce să zic.
-Haide! Te rog. spune linguşindu-se pe un ton drăguț.
-Bine. spun şi îi întind telefonul. Îmi notează un număr de telefon pe care apoi îl apelează, telefonul lui vibrând în buzunarul pantalonilor.
-Deci o să mă suni, da?
-Nu... spun de parcă ar mai fi ceva dupa acel "nu".
-Atunci vrei să te sun eu zilnic?
-Nu! răspund promt şi văd că aproape am ajuns acasă.
-Astept să mă suni.
Lacrimile se strecoară printre genele dese spre bărbie.
-Nu vreau să ne apropiem. spun suspinând zgomotos. Lacrimile erau atât de dese încât privirea îmi era neclară din cauza lor. Îmi şterg ochii stângace şi brațele lui Jongin îmi cuprind corpul şi mă simt trasă în îmbrățișarea călduroasă capul meu ajungând sprijinit de umărul lui. E prea călduroasă. Inima mi se agită în piept şi recunosc, îmi era dor de o îmbrățișare călduroasă, dar nimic nu o înlocuiește pe cea a părinților.
Şi inima lui bate alert dar nu mă deranjează. Nu ştiu cât durează îmbrățișarea dar încep să îmi amintesc de toți germenii şi toate bacteriile pe care le împarte cu mine acum. Îi desfac unul din brate din jurul meu acesta înțelegând mesajul.
-Eu... spun şi arăt spre casă. Pa!
-Astept să mă suni, pa! îl văd îndepărtându-se puțin cate puțin, imaginea lui devenind tot mai neclară pentru mine.
Lacrimile care până acum abia le ținusem ascunse de lume se revarsă tot mai des pe fața mea. Suspin zgomotos şi îmi pun mâneca bluzei la gură pentru a înfunda suspinele ce umpleau casa. Am haine murdare de spălat. Mă ridic cu ochii înlăcrimați şi arunc hainele în maşina de spălat. Mă schimb şi de cele cu care am fost eu afara şi le pun şi pe acestea în masină. Sunetul apei invadând cuva mașinii de spălat se lasă așteptat. Nu apare. Privesc nedumerită şi după încă alte câteva încercări de a porni maşina realizez că nu merge şi nu ştiu cauza. Scot hainele de acolo alegând să le spăl manual.
Durerea mâinilor mele şi rănile provocate de detergenții puternici au început să apară. Trebuie să le spăl cumva. Nu las hainele murdare în casă atat de mult timp. Nu pot să le las.