Over Conscience's Desire

Capitolul 22

Inspir adânc pentru a mă calma și zâmbesc nervoasă spre Jongin mârâind printre dinți un "ce vrei?".
-Să stai aici. spune și mă trage de încheietură în jos, ajungând așezată pe banca de lângă el. Murdar.
-Știi că am o problemă mare cu locurile murdare. spun închizând ochii deja simțind cum mă murdăresc și eu de pe bancă. 
-E curată. Am ales banca cea mai curată, ok? spune indignat de parcă era autobuzul lui.
-Sigur. O zici ca și cum ar fi ceva curat pe aici. spun lăsând privirea spre mâinile care îmi tremurau, împreunându-le înainte să observe altcineva asta.
Mâna lui Jongin se așează în jurul umerilor mei.
-Ce faci? spun încercând să-mi calmez tremurul.
-Doar... stai așa! Am o explicație plauzibilă, ok? Stai așa.
-Nu. Ia mâna. spun șoptit încă strângând mâinile pe tivul bluzei.
-Shh... o fac pentru tine. spune trăgându-mi corpul mai aproape de al lui.
-Jongin... spun de parcă urmează ceva dar vreau doar să-mi dea drumul.
-Așa mă cheamă. spune șoptind prea aproape de urechea mea.
-Te rog... spun neputând să fac altceva din cauza tremuratului care se mai liniștise dar încă era evident.
-Tot nu ai luat pe tine hanoracul? o spune de parcă mă ceartă.
-Nu. spun și simt cum tremurul dispare complet.
-Ia-l acum! spune și își ia mâna din jurul umerilor mei, luând odată cu ea și hanoracul pe care acum îl flutură prin fața mea. Îl împing spre el și îi zic să-l ia el daca tot insistă.
-Ție îți e mai frig. spun și el dezaprobă sucrt. Mă ridic de pe banca dacă nu-l iei pe tine. spun și îl văd izbucnind în râs.
-Ok, îl iau. Am ajuns să mă îmbrac sub amenințarea ta de a pleca de aici. E grav. spune printre râsete și eu scap un chicot înfundat ce îl face să se oprească.
-Ai râs.
-Ba nu.
-Ai ras! O doamne, ai râs. Mergem cu autobuzul. Woah! Trebuie să-mi notez asta! Râde din nou. Râde de mine... iar.
Telefonul îmi sună și îl scot rapid din buzunar pentru a nu atrage atenția oamenilor din jur și răspund imediat fara a vedea apelantul.
-Da? spun încet și deja simt câteva persoane care mă privesc.
-Yeoreum... ești bine? Îmi pare așa rău...
-Abi? Și mie îmi pare rău... ai avut dreptate... ai avut mereu dreptate și eu niciodată nu te ascult. spun și simt cum îmi vor da lacrimile în curând iar mâna lui Jongin se așează în jurul umerilor mei din nou, de data asta parcă strângându-mă mai tare.
-Unde ești? E zgomot.
-În autobuz... sunt cu Jongin.
-Iar ești cu el? Nu sunteți cam des împreună? Yeoreum, ai ceva să-mi spui? spune Abi amuzându-se teribil pe seama mea.
-Ne înțelegem bine. spun și Jongin înțelege despre ce e vorba, zâmbind dubios spre mine.
-Poți vorbi?
-Nu vrei să te sun când ajung acasă? Mă simt cam... incomfortabil să-ți vorbesc din autobuz. Îl privesc cu subînțeles pe Jongin când spun "incomfortabil" și el zâmbește în continuare prefăcându-se că nu înțelege aluzia.
-Ok, ai grijă de tine. Și ai grijă și cu...  Jongin. Tot dubios mi se pare tipul. spune Abi și eu chicotesc după care închid apelul punând telefonul în buzunarul pantalonilor.

-Așa dubios par? spune Jongin amuzat. Se pare că a auzit întreaga convorbire. Cred și eu. Sunt lipită de el.
-Poate. spun îndreptându-mi atenția spre geam. Uite, ajung acasă! spun și mă ridic de pe bancă grăbindu-mă spre ușă. Cobor rapid și privesc spre geam în încercarea de-al zări pe Jongin pe bancă dar îl vad coborând din autobuz.
-Ce faci? strig și el rămâne pe loc.
-Ce fac? Cobor!? spune și pășește pe trotuar, autobuzul plecând imediat din stație.
-Dar tu nu stai pe aici! Nu am de gând să mai stau cu tine încă jumătate de oră până o să îți vină următorul autobuz!
-Nu stai, merg pe jos. E aproape casa mea.
-Ba nu e! spun nervoasa și el continuă să zâmbească.
-Zâmbești? Încă zâmbești? E o chestie serioasă și tu zâmbești?
-E serioasă pentru tine.
-Ah chiar. De ce mă țineai... așa?
-Pentru că se holba un tip la tine.
-Minti!
-De ce aș minti? Ce aș avea de câștigat din asta? Bine poate aș avea... dar chiar se uita. Nerecunoscătoareo!
-Nu se uită nimeni la mine. Niciodată nu s-a uitat nimeni. Minți, așa-i?
-Nu mint. spune și îl privesc serioasă în ochi. Nu pare a minți dar nici nu-l pot crede.
-De ce s-ar uita cineva?
-Nu arăți rău, să știi. Ești drăguță și pari greu de abordat. Asta bărbații văd atrăgător. E serios.
-Ba nu! neg și el râde.
-Crede-mă, știu mai bine ce cred bărbații.
-Dar tu ce...
-Dacă asta cred și eu? Poate. Cum și tu ai zis că "poate" par dubios așa pot și eu raspunde. spune amuzat de mine și simt cum încep să transpir și probabil să și roșesc.
-Păi tu cum te duci acasă? întreb în încercarea de a scăpa de situația ciudată și Jongin îmi răspunde rapid parcă și el dorind același lucru.
-Pe jos.
-Pai... eu mă duc acasă. spun pășind ușor spre casă.
-Ok. Noapte bună! îl aud în spatele meu și mă întorc spre el suprinzandu-l fluturând mâna.
-Noapte bună. spun privindu-l pe Jongin ce zâmbește întorcându-se pe călcâie plecând în direcția opusă mie.

Ajunsă acasă îmi dau jos hainele schimbandu-mă în pijamale, ora fiind potrivită pentru ele.
Mă spăl pe fața și mâini și duc hainele murdare în coșul de rufe. Hanoracul meu e încă la el. Oftez și las hainele în coș. Privesc telefonul amintindu-mi că i-am promis lui Abigail că o sun. Nu știu cât am vorbit cu ea dar sper că am recuperat timpul pierdut măcar pe jumătate. Nici nu îmi amintesc când am închis apelul dar știu că am râs cu ea mai mult decât am râs în ultimii ani. Azi am fost aproape fericită. Aproape liniștită. Aproape.