Darkness Meets Light {TRADUCERE-ROMÂNĂ}

Capitolul 13

„Mamă! Mamă, ce s-a întâmplat?” am întrebat panicată, aşezându-mă lângă ea pe canapea. Era înecată în propriile lacrimi.

„Tatăl tău, el, el” a continuat ea bâlbâindu-se în timp ce continua să plângă.

Tatăl mea. Nu, nu ,nu ,nu, nu.

„Mamă, calmează-te, ce s-a întâmplat cu tata?” am spus, abţinându-mă să nu plâng.

Ceva nu era bine.

„El-el a fost împuşcat.”

Am îngheţat complet. Nu mă puteam mişca, nu puteam gândi.

„Unde este?” am spus sărind de pe canapea şi luându-mi cheile.

„Este la spitalul ER. Ei-ei cred că nu va supravieţui Jessamine. Este inconştient.” A continuat ea să plângă, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

Doar am stat acolo şi mă uitam la ea. Nu ştiam ce să spun. Corpul meu era copleşit de frică. Ce se întâmplă dacă nu va supravieţui?

„Cine a făcut asta?” am întrebat-o.

„Numai el ştie. Nu mai era nimeni în jur. Toată lumea de la birouri au auzit o împuşcătură şi s-au grăbit spre biroul său-” a răspuns ea. De abia puteam înţelege ce zice.

„Haide, să mergem.” i-am spus.

Ea doar s-a uitat la mine cu o privire goală.

„Tu te duci, nu pot suporta să-l văd în starea asta.”

„Mă întorc repede.” i-am răspuns şi am sărutat-o pe frunte.

„Totul va fi bine.”

-----

 Am încercat să îmi ţin lacrimile, dar ele au continuat să curgă. Ce ticălos, bolnav mintal ar încerca să-l omoare pe tatăl meu?

În cele din urmă vederea mi s-a înceţoşat din cauza lacrimilor, făcându-mă să mă opresc pentru a mă calma un pic.

Nici măcar să mă calmez nu puteam. Eram o epavă.

Machiajul mi se scurgea pe faţa, ochii mei erau roşii de la atâta plâns.

Mi-am sprijinit capul de volan şi am continuat să plâng şi mai tare.

Înainte ca cineva să-mi bată în geam.

„Jessamine, ţi-am văzut maşina lângă brutărie şi-” mi-am ridicat capul pentru a-l vedea pe Harry stând în dreptul geamului pasagerului.

„Oh Doamne, Jess ce s-a întâmplat? Deblochează uşa, acum!” a spus agitându-se.

„Ce s-a întâmplat! Shh este bine, spune-mi ce s-a întâmplat. Oricine te-a făcut să plângi în halul acesta va plăti, îţi jur-”

„Harry.” am şoptit. „Tatăl meu a fost împuşcat.” Lacrimile au continuat să curgă şi suspinam încontinuu.

El doar s-a uitat la mine pentru o secundă înainte să-mi înconjoare trupul cu braţele sale şi să mă tragă într-o îmbrăţişare. Am stat câteva secunde în poala sa, braţele mele erau în jurul gâtului său, iar capul meu era îngropat în umărul lui.

Se simţea ca şi când ar fi trecut ore de când stăm în poziţia asta, dar au fost decât zece minute. Harry m-a ţinut tot timpul strâns la pieptul său, masându-mi spatele.

„Va fi bine.” a şoptit încontinuu.

Într-un final mi-am ridicat capul pentru a-i întâlni privirea. Am realizat că i-am udat cămaşa cu lacrimile mele.

„Scuze.” am mormăit.

„Nu trebuie să-ţi ceri scuze.” A răspuns el. Următoarele secunde a fost linişte.

„Cine a făcut asta?” a întrebat el.

„Nu ştim. Doar el ştie. Dar este inconştient.” I-am răspuns.

„Ei bine, oricine a făcut asta, VA plăti. Înţelegi asta? Îl voi găsi pe bastardul acela bolnav de unul singur-” l-am întrerupt când mi-am lipit buzele de ale sale.

Sentimentul era reconfortant, buzele sale pline erau calde şi primitoare.

M-am tras înapoi pentru a-i vedea zâmbetul.

„Să mergem, voi conduce eu.”

 „Bine.” Am spus, iar el a sărit în scaunul şoferului şi a pornit în viteză spre spital.