Poems of the fallen

Îngerii nu plâng, dar Demonii suspină

A fost odată ca-n coșmar, a fost ca-ntotdeauna
Un demon trist și singuratic, ce iubea doar luna.
Un rege al păcatului, un împarat al sorții,
A cărui singură durere-i că nu-i prada morții.

Și-n timp ce decăzutul își blestema trecutul
O lege-a Absolutului își căuta-nceputul,
O flacără ce-n pieptul demonului s- aprinse
Dar El cu gheare reci o reuși și-o stinse.

Mai bine așa, în picături de gheață să îmi găsesc tăcerea
Decât în lacrimi sângerii să îmi exprim durerea.
Deși nu m-a născut, dar azi sunt Întuneric,
Lumina m-a respins dintr-un motiv eteric.

Mai bine de divin m-ascund ziua-n morminte,
Decât tentat să fiu de înseși cele sfinte.
Deși în lumea asta, nimic nu mai e nou,
Prefer să-mi țin inima, prizonieră în cavou.

Mai bine mă înec în fumul ignoranței
Decât să mă îmbat cu-otravele speranței.
Deși eu văd în suflete, și gândul eu ți-l știu,
Mi-am înghițit blândețea, azi Mefisto vreau să fiu.

Mai bine Iadul văd, când ochii îi deschid,
Decât să-mi pară Rai, atunci când îi închid.
Deși când m-am știut, eram mai sus ca îngerii,
Fatidic m-am făcut, cazând sub semnul plângerii.

Mai bine-n Vidul Absolut să fiu cel ce domnește,
Decât în Cer să fiu eu cel care slujește.
Deși nu vreau s-aud, ea inima jelește
Și dupa tot ce-am interzis, amarnic ea tânjește.

***

Aripile mele negre întunecă-azi pământul
"Să fie întuneric" zic, chiar Eu, Cuvântul
Dar azi Pământu-i surd, ciudat, ca niciodată,
Și-n ceața-ntunecată văd... o prea-frumoasă fată?

Dar ce-i Lumina asta, și chiar, de ce îmi place?
Căci unui demon elitist doar cicatrici îi face...
Din alte lumi aud bătăi și lanțuri stau să sară
O inimă-nghețată vrea din cavou din nou afară.

Mai bine aș orbi, să-mi pot feri privirea
Dar mintea-acum îmi arde... ce este fericirea?
Deși suntem total opuși, aura Ei seduce
Și vocile din capul meu vor veșnic să se culce.

Mai bine aripi le desfac, spre infinit duc zborul
Decât pe Ea s-o urmăresc, ghid fiindu-mi numai dorul.
Deși temeri eu nu aveam, căci eu sunt însăși Teama
Mă tem să nu O pierd acum, de ce nu mi-am dat seama?

Mai bine m-aș ascunde-acum de chipul Ei angelic
Decât să lupt mâine din nou cu chinul cel feeric.
Deși de veacuri în oglinzi nu mai îmi  văd nici chipul
Privesc acum și sunt uimit cât de frumos e tipul.

Mai bine lepăd luna-acum și mă arunc spre soare
Decât să risc să n-O mai vad în infinita-mi zare.
Deși eu demon mă credeam, Lumin-acum iubesc
Cum o iubesc pe Ea acum, nimic nu-i mai firesc.

Mai bine las în urma tot și dar îi fac cavoul
Decât să risc să mă întorc la Eu - Antieroul.
Deși în Troia am ajuns, speranța nu m-așteaptă
Demonului eu deja i-am pus peste mormânt o piatră...

***

Și am ajuns noi toți acum aproape de final
Arhanghel nobil s-a născut din Demon infernal.
Dar unde oare s-a ascuns, iubirea cea râvnită?
Nu știe oare c-a lăsat o inimă rănită?

Dar unde oare s-a ascuns a Vieții pur esență?
Și-a aruncat în urma sa venin cu-indiferență?
De ce a părăsit Eternul, în a Genezei clipă?
Și-a încercat să zboare, c-o singură aripă?

Mai bine Demon rămâneam și nu știam durerea
Decât în lacrimi și suspin să îmi îngrop puterea.
Deși o seara am știut și eu ce e iubirea
Îmi amintesc când am strigat: "mai bine-mi pierd privirea".

Mai bine lacăt îmi puneam peste Destin, nu cufăr,
Decât printre eretici s-ajung să sufăr.
Deși icoanele în casă rămân nepăsătoare,
Eu urlu ca nebunul să mi te scoată-n cale.

Mai bine la răscruce pierdeam de-a pururi duhul
Decât pentru vecie, mintea mea să-ți uite chipul.
Deși nu sunt Paris, am îndrăznit să sper
C-a noast' divine clipe să se cânte în cer.

Mai bine oboseam, eu ajutând Sisiful
Decât în mintea mea să duelez chiar Timpul.
Deși fug de-amintiri, ca-ntre picături de ploi
Sufletul vrea să știe, doar cum eram noi doi.

Mai bine mă arunc în ale Disperării văi
Decât pe Dumnezeu să îl mai văd în ochii tăi.
Deși-s zeu între oameni, se-nchin la a mea voință,
Tu peste tot ce-s EU ai fost Suprem' Zeiță.