O călătorie blestemată

Misterul

Mă întind pe șezlong sub umbrela multicoloră şi îl aştept pe Antonio care care s-a dus după răcoritoare. Se întoarce cu două cocktailuri de kiwi
cu lime și multă geață. Eu îmi savurez ușor băutura în timp ce privesc vastitatea Pacificului. Tovarăşul meu bineînțeles că deja era în apă înotând pe spate. Cu toate că eram sub adăpostul umbrelei aerul fierbinte ce mă înconjura era deranjant. Fără să vreau aud de la un grup de tineri de lângă mine o discuție despre căpitanul Caleta. Se pare că acesta dispăruse și este de negăsit, sau cel puțin aşa auziseră ei. Asta înseamnă că nu eram singurul interesat de lipsa căpitanului. Nu după mult timp zăresc un nou grup de membrii ai echipajului care circulau în grabă pe puntea principală. Un nou sentiment de îngrijorare împletit cu unul de curiozitate mă cuprinde. Îmi
trec prin minte tot felul de scenarii. Unde să dispară un căpitan de navă? Unde s-ar putea duce? De ce s-ar ascunde? Gândurile mele sunt întrerupte de Antonio care vine spre mine.

- Ce faci? Nu intri în apă? mă întreabă el nedumerit.
- Ba da, doar mă gândeam la căpitanul vasului.
- Iar?
- Am auzit un grup de turiști că ar fi dispărut.
- Unde să dispară? Suntem în mijlocul oceanului, îmi spune Antonio dându-și ochii peste cap.
- Întrebarea asta mă preocupa până să vii tu.
- L-ai auzit pe Allan totul este în regulă.
- Cred că Allan totuși ocolește adevărul doar ca să ne liniştească pe noi.
- Eu am încredere deplină în el.
- Și la concertul Skillet de ce nu a fost prezent?
- Poate a avut alt ceva de făcut, sau poate nu s-a simțit bine sau pur și simplu nu îi place rock-ul. Serios acum un om nu poate dispărea pur și simplu aşa de pe un vapor, exclamă Antonio cu o privire serioasă.
- Da, așa e. Sunt eu prea pesimist, spun eu cu glas stins.

Mă ridic de pe șezlong şi îmi iau avânt pentru un salt înalt în piscina cu apă neașteptat de caldă. În apă mă simţeam mult mai confortabil. Când tot mai mulţi oameni părăsesc piscina din cauza soarelui care îi gonea ne retragem şi noi să luăm masa de prânz. Mergând spre fast foodul companiei observ din nou un doi membri ai echipajului care aveau în mâini un fel de trusã de scule. Mergeau grăbiți spre lift. Ne aşezăm la nelipsita coadă spre tejgheaua restaurantului. Rotindu-mi privirea în jurului meu, observ o față extrem de cunoscută care avansa pe
coridor. Un personaj pe care nu știu de unde să îl iau. Un bărbat înalt, bine făcut cu părul şi barba de culoare blond
strălucitor și ochi albaştri. Pentru câteva secunde îl privese fix încercând să îmi aduc aminte cine este. Antonio mă vede holbându-mă la el și îşi îndreaptă și el privirea spre bărbat.

- E cine cred eu că e? întreabă el uimit.
- Cred că da, răspund eu schițând un zâmbet mare.
- Sigur e Christian, spune Antonio care părăsește coada la care tocmai ne așezasem și se îndreaptă glont spre bărbatul cu piept proeminent.

Întradevăr era Christian un actor și îndrăgit wrestler din copilăria mea. Când eram mai mic urmăream cu mare inters meciuri de Wrestling, un sport regizat în care sportivii amatori se luptă corp la corp prin mişcări controlate, după un set de reguli pentru a câștiga centuri și faimă. Nu ratam niciun meci care se difuza seara la TV. Îmreună cu grupul meu de prieteni
comentam fiecare meci și ne alegeam wrestlerii preferați. Odată cu creșterea în vârstă mi-am mai pierdut interesul
pentru astfel de show-uri. Christian era unul din cei pe care îi urmăream cu mare interes. Și se pare că nu doar eu. Nu ştiam că și Antonio urmăreşte Wrestling. Aveam încă un hobby în
comun cu el. Christian, pe numele lui de scenă, ne strânge puternic mâinile, după ce îl abordăm ca nişte fani înfocați. Antonio își scoate repede telefonul și după ce wrestlerul îşi dă
acordul ne facem câteva slfieuri. În jurul nostru apar și alți fani ai acestuia, aşă că ne reaşezăm la coadă. După ce mâncăm hamburgeri de pui cu cartofi prăţiţi şi bem câte o cola rece ne decidem să mergem în camerele noastre pentru a ne odihni puţin ca mai apoi să revenim la piscină. Când urcăm pe puntea principală, soarele, care cobora spre apus, se mai domolise dar
afară era în continuare foarte cald. După a doua rundă de bălăceală mergem să ne plimbăm prin parcul de pe navă si ne abatem și într-un magazin de suveniruri de unde ne cumpărăm câțiva magneţi. Timpul a zburat pe nesimțite si aproape s-a
întunecat așa că mergem la restaurantul unde lucrează Allan
pentru ultima masă a zilei. Pe puntea unde se află restaurantul îl observ pe secundul Caley înconjurat de alţi membri ai echipajului vorbind cu un grup de turişti. Imediat îmi răsare în
minte gândul că cel mai probabil aceștia îl întreabă de căpitan, ceea ce însemna că acesta chiar dispăruse. Intrăm în restaurant, ne așezăm la o masă și răsfoim meniul aşteptând ca Allan să ne întâmpine. Sosește și prietenul nostru pe care îl salutăm
bucuroși că ne revedem. Îi transmitem ce ne dorim să mâncăm și așteptăm cu interes să ne fie adusă mâncarea. Allan se întoarce cu carnea de vită la grătar cu sos și două beri Corona transpirate. Deși mâncarea arată foarte apetisant, îl întreb mai întâi pe Allan dacă mâine este liber.