O călătorie blestemată

Indiciile

Dimineața mă trezesc pe la ora 9:23, fără vreun semn de la celălalți, așa că trmit un mesaj să văd dacă s-a trezit cineva. Nu după mult timp răspunde Allan să ne vedem la lifturi peste zece minute. Mă îmbrac, îmi încui camera și plec să mă văd cu el. Mă întâlnesc cu Allan și pornim pe coridoare stând de vorbă, până ce se vor trezi și Antonio cu Elena pentru a merge la masă.

- Ați fost ieri la spectacol? mă întreabă Allan.
- Da, am fost.
- Și...? V-a plăcut?
- Da, chiar a fost frumos.
- Dar la galerie? Ați văzut-o?
- Da.

Profit de discuție și îl întreb pe Allan, cu riscul de a îl plictisi de obsesia mea, despre căpitan.

- Despre dispariția căpitanului nu se mai știe nimic?
- Eu unul, nu. Dar văd că ești foarte interesat de subiect așa că am să vă duc astăzi la un membru al echipajului care poate știe ceva. El este timonier și este o fire foarte curioasă și băgăcioasă.
- Perfect, abia aștept. Cu Antonio și cu Elena am încercat să verificăm fuga comandantului cu o barcă de salvare dar nu lipsește niciuna.
- Cum adică? întreabă Allan mirat.
- Pe exteriorul navei sunt prinse toate cele optsprezece bărci de salvare pe care le are nava. Și în plus cum ar putea un singur om, fără ca cineva să îl vadă, să lanseze o astfel de barcă la apă?
- Interesant... dar totuși Perseverance are sistem electronic de lansare la apă a bărcilor de salvare.

Telefonul îmi vibrează în buzunar. Se pare că Antonio și Elena s-au trezit. Ne dăm întâlnire la restaurantul cu mesele la peretele de sticlă pentru a lua micul-dejun. Pornesc cu Allan spre restaurant. Ajungem în local și ne așezăm la o masă. Cât timp îi așteptăm pe cei doi, răsfoim meniul virtual. Nu peste mult timp apar și Elena cu Antonio care se așează la masă în fața noastră.

- Bună dimineața! îi salută Allan.
- Bună dimineața! răspund ei în cor.
- Cum mai sunteți? întreabă germanul.
- Minunat, răspunde Antonio.

Apare și ospătarul care ne preia comanda. Peste câteva minute sosesc cele patru platouri cu ouă fierte, somon, cașcaval, măsline, roșii și castraveți. Ne bucurăm de micul-dejun delicios, în timp ce privim mișcarea apelor ce ne înconjoară. Cerul era senin și luminos. Ici colo se zăreau uriașii nori albi. În timp ce mâncăm Allan îl contactează pe timonierul despre care am vorbit.
Aveam de gând ca după masă să mergem să vorbim cu el. Pe geam observ, pentru prima dată de când suntem la bordul navei, o altă navă în depărtare. Imensitatea Pacificului ne-a făcut să părem singurul vas din lume care navighează pe apele lui. Terminăm de mâncat și îl urmăm pe Allan, pe coridoarele de pe punțile inferioare, punți destinate membrilor echipajului, spre cabina amicului său de pe puntea de comandă. După ce am mers pe punțile imensei nave mai bine de o jumătate de oră, intrăm pe un culuar mai slab iluminat.

- Să mergem la capătul culuarului. Acolo îl vom aștepta, ne spune Allan, indicându-ne cu mâna locul unde trebuie să ajungem.
- După tine, răspund eu.

Pornim în rând în spatele lui Allan. Pe coridor mai erau și alți membri ai echipajului ce fie intrau, fie ieșeau din cabinele lor. Ajungem la capătul coridorului ce dădea în alt culuar. Dacă nu aveam pe cineva care știe bine să se orienteze prin labirintul de coridoare înguste de pe navă, ne-am fi pierdut cu siguranță. Antonio a făcut câteva poze în drumul nostru spre întâlnirea cu timonierul. Stăm câteva minute holbându-ne pe holuri, așteptându-l pe tip. O ușă se deschide cam pe la mijlocul culuarului. Un tip scund și bine făcut încuie ușa și privește în stânga și în dreapta. Ne zărește și se apropie de noi.

- Hei, Allan amice... spune tipul întinzând palma către Allan.
- Hei, Gerald... răspunde Allan, strângându-i mâna. Prieteni, el este Gerald și este unul dintre timonierii lui Perseverance. Ei sunt Mario, Antonio și Elena.
- Încântat, murmur eu.
- Mă bucur să vă cunosc, ne spune Gerald zâmbitor.