O călătorie blestemată

Dispariția

Tipul deja crease un chat pe messenger cu toți trei unde și trimise un mesaj să luăm micul-dejun împreună. Mă îmbrac, îi dau lui Antonio mesaj să
mergem împreună la local, încui uşa şi pornese pe coridor spre camera lui Antonio. Pornim împreunā spre restaurant unde Allan ne astepta deja la o masă.

- Salutări băieţi!
- Salut!, răspund eu afişând un zâmbet scurt.
- Salut Allan!, răspunde și Antonio.
- Cum vi se pare croaziera?
- Excelentă, răspunde repezit Antonio
- Mă bucur, și chiar este excelentă. Compania noastră International Super Cruises este în cautare de personal. M-am gândit că poate vă doriți să petreceţi timp în continuare pe
navă dar în alte circumstanțe. Pentru noi angajați companiei Perseverance este a doua casă. Aici ne petrecem o mare parte din parcursul unui an calendaristic.

Allan ne-a prezentat o întreagă ofertă de angajare ca și cum ar fi făcut parte din departamentul HR al companiei. Cu toate că și eu și Antonio l-am refuzat și de data aceasta, el a insistat să ne cunoaștem mai bine, ceea ce am și făcut. N-am povestit câte ceva unu altuia în timp ce am servit micul-dejun. Pot spune că l-am cunoscut destul de bine pe Allan. Era un băiat tare sociabil și prietenos, din Bremen ce terminase în urmă cu patru ani liceul pe profil de turism și se agajase inițial la o companie ce realiza croaziere pe Dunăre angajându-se la ISC, imediat ce Perseverance a fost lansată la apă, pentru a servi ca ospătar. Cum el și-a dorit să rămânem prieteni ne-am
conformat și ne-am promis și alte întrevederi. Find un membru al echipajului ne-a înștiinţat în avans că mâine seară trupa rock Skillet urma să țină un concert la bordul navei
eveniment de care noi nu auzisem nimic. Allan avea cartelă de acces în diverese zone restricționate şi ne-a condus prin chila navei până în camera imenselor motoare diesel-electrice. Am rămas de-a dreptul uimiți, și eu și Antonio, de cât de puțin zgomotoase sunt motoarele de asemenea dimensiuni care dezvoltau însumate peste 100.000 de cai putere și cât de complexe și dificile de exploatat sunt. Antonio nu a putut rata o astfel de șansă de îşi adăuga în colecţia de fotografii personale câteva cu uimitoarele agregate mecanice ce puneau întregul vas de peste 220.000 de tone în mişcare. Toată plimbare a făcut ca timpul să treacă foarte repede. Trecuse deja de ora 15 așa că ne propunem să mergem să luăm
prânzul. Allan ne recomandă un super restaurant cu mâncare asiatică, către care ne și îndreptăm. Odată ajunşi în localul decorat cu tematică asiatică ne aşezăm la masă, sub o mulțime
de abajururi asiatice și începem să răsfoim meniul bogat. În timp ce servim preparatele comandate continuăm discuţile care ne leagă și mai strâns prietenia. După ce terminăm de servit tofu prājit cu sos picant, salată de alge cu somon, supă asiatică cu afumătură și clătite cu dovlecei pornim spre sălile de joc de la bordul navei pentru a ne juca bawling. Pătrunsi în
incinta sălii iluminate de o groază de leduri de diverse culori observăm că mai era doar o singură pistă liberă aşa că ne deplasăm direct spre ea pentru a o ține ocupată. Allan are un nou avantaj, find membru al echipajului beneficiază de o reducere de 15% în toate spaţiile comerciale cu excepția
restaurantelor, findcă compania îi asigura deja două mese pe zi. Deși nu eram foarte familiarizat cu jocul, norocul a fost de partea mea și am ieșit pe locul doi, după Allan, care părea
inițiat adânc în tainele jocului. După ce terminăm jocul hotărâm să ne odihnim puțin picioarele pe câte un șezlong sus
pe puntea principală către care și pornim. Soarele roșiatic era aproape de apus. Priveliștea era deosebită. Cerul și oceanul se contopeau perfect în linia orizontului. Din când în când, câte o adiere fierbinte de vânt ne mângâia pielea. Antonio ne ia prin surprindere cu câte o îngețată de pepene galben și mentă, care servită acolo, în acel mod, avea un gust și mai bogat. În timp ce savuram delicioasa îngeţată privind oaceanul, îl observ pe căpitanul
navei și pe câţiva membri ai echipajului, printre care şi secundul care l-a însoțit și la spectacol, mergând spre partea din faţă a navei, în timp ce discutau serios despre ceva. Allan
ne-a povestit câte ceva despre căpitanul Maxim Caleta, un croat trecut de 40 de ani cu multă experiență pe diverse nave, fără vreun eveniment nefericit în trecut, care se află la cârma întregului vas și a echipajului încă din timul călătoriei inaugurale, dar și despre secundul său Dearan Caley, un scoțian la fel de experimentat şi abil. Știind că Perseverance e cârmuită de un asemenea echipaj am început, brusc, să mă simt mai în sigurană pe imensa navă. Gândul meu de siguranţă este întrerupt fulgerător de telefonul care sună. Era tot mama. Răspund în timp ce mă aşez cu mâinile pe balustrada punţii principale. Îi istorisesc și ziua de azi, o asigur că mă simt excelent și revin pe șezlong alături de băieţi. Și rămânem întinși pe șezlonguri până ce răsare întunericul, vreme în care am mai vorbit una alta în timp ce ne-am răcorit
cu câteva beri Corona. Timpul a trecut pe nesimţite şi ni s-a făcut foame așa că pornim spre un nou restaurnat, din multele prezente pe vas, pentru masa de seară. Allan ne conduce către
un nou local, de data aceasta unul în stil clasic. Restaurantul era micuț dar cochet și destul de aglomerat. Era iluminat de candelabre mari aurii, pereţii erau vopsiţi cu alb și decoraţi cu
imitație de cărămidă roșie iar mesele pătrate aveau câte patru scaune maro cu picioare și spătar wenge. Ne așezăm la masă pe scaunele moi și începem să răsfoim meniul. Deşi era detul de variat ne decidem destul de rapid. Nici nu apucăm să discutăm prea multe căci masa ne este servită foarte rapid.
Tocăniţa mea de mistreț cu ciuperci și praz arăta și mirosea excelent. Dar nici felurile de mâncare ale celor doi amici ai mei nu erau mai prejos. Antonio își comandase supă de ceapă iar Allan cordon bleu de pore cu mazăre. Întradevăr se cunoștea că germanul era un membru al echipajului, fiindcă tocmai ne-a adus într-un super restaurant unde mâncarea a fost
de-a dreptul fenomenală. După cină deși se făcuse destul de târziu hoinărim câteva zeci de minute prin parcul de pe navă, până ce Allan își anunță retragerea la cabină fiindcă mâine
trebuia să fie prezent la job. Îl urmez și eu cu Antonio spre camerele noastre. Odată intrat în cameră petrec câteva minute pe rețelele de socializare, fac duş și imediat ce mă pun pe patul
moale adorm. Ziua următoare mă trezesc destul de târziu. Antonio, care era prea matinal, mā sunase deja de câteva ori şi îmi scrisese mesaje să mergem să luăm micul-dejun. Stabilim
să mergem la restaurantul companiei unde lucra prietenul nostru Allan. În timp ce mâncăm Antonio îl întrebă de
concertul trupei Skillet.