Amprente de suflet

XIV. EVADAREA

   Totul era aşa de frumos , așa minunat ...
  Nu mă mai simțeam singură . Pentru prima dată după mult timp , am început a mă simți din nou în siguranță .

   -Oare îmi vei putea ierta vreodată comportamentul nechibzuit ? îl întreb tristă ...
  -Te-am iertat deja , stai fără griji . mă asigură eroul meu .

    Nu știam cum să reacționez , așa că m-am limitat doar la un simplu zâmbet și i-am șoptit un "mulțumesc" .
    Îmi zâmbise înapoi .

"Teroarea" dintre noi continua , pentru că nici unul dintre noi nu scotea vreun cuvânt.

Nu mă simțeam in apele mele , iar el ca de obicei avea aceeași față confuză .

   -Te simți bine ? încerc sa-l întreb .
  -De ce n-aş fi bine ?

Ahaa , continuă jocul . Vrea să pară indiferent.
Oare pe cine are de gând să păcălească ? Pe mine ? Nu prea cred .

El încă nu e la curent cu faptul că pe mine nu e într-atât de ușor să mă duci de nas ?

Nu-i nimic , îl voi lua eu prin surprindere odată , iar faptul că-mi flutură într-una din mâini , nu mă poate încălzi deloc .

  -La ce te gândești ? mă întreabă .

  Mda , păi , ce să-ți spun , dragul meu ? M-am cam pierdut în gânduri , încât am uitat să-ți răspund la întrebarea "metaforică" .

    -Dacă ești atât de bine încât încerci să însinuezi , atunci de ce fața ta te dă mereu de gol ?

Încercam din răsputeri să o fac pe domnişoara detectivă .

   -Ai încurcat ceva . îmi răspunde suficient de indiferent încât să mă scoată extrem din sărite .
Acum răspunde-mi și tu la întrebare . continuă el .

  -Știi la ce ma gândeam???

Încerc eu să par extrem de amuzată , iar Robert nu dă înapoi , mărind ochii cât cepele .
  -La ce ???

   Ahaaa , s-a prins .

  -La nimic . încerc și eu din răsputeri sa-i copiez reacțiile indiferente .
  -Dada , m-am prins . își flutură din nou mâinile prin aer , dând din umeri .

    S-a prins ?
Robert , tu ești ? Cu siguranță nu este el de ceva timp .

E prea schimbat și nu-i stă în fire ... cred .

  Și totuși ...
Ceva nu e în regulă .

  -Eu ...voi pleca . oftează scurt .
 
   Serios ? Vei pleca ? Acum ? Cred ca îți bați joc de mine !!

  -De ce ? întreb eu zbuciumată .
-Am treburi .

Spune și începe din nou a-mi flutura din mâini , dandu-mi de înțeles ca nu este treaba mea .

Corect , nu este treaba mea , dar totuși , nu-mi poate face una ca asta .

     Nuu !!

Nu se poate preface că-i este indiferent , doar așa , dintr-un simplu moft .

  -Chiar nu ai de gând să-mi spui , aşai ?
-De ce ți-aş spune ? ridică dintr-o sprânceană .

  Serios ?

-Mă gândeam și eu . oftez și nu primesc nimic altceva decât un zâmbet , și acela nu bine dispus .

   Așa și a ieșit de pe ușă .
Fără urme de regret , ci cu nepăsare completă .

Mda , ce să mai zic ?
De-a dreptul o zi superbă , din nou , singură aici .

M-am săturat de locul acesta . Aceeași pereți , același pat și aceeași eu care stau închisă aici .

    Insuportabil !!

Știu , e ultima săptămână ce o voi petrece aici , însă locul ăsta , pe lângă faptul ca e extrem de plictisitor , îmi mai provoacă și o teroare de nedescris .

Vreau să ies !
Trebuie să ies de aici , acum !!

  Trebuie să caut vreo cale liberă de a evada din spitalul ăsta .

  Trebuie sa-l găsesc pe Robert .

Mi-e frică să stau singură aici .

Trebuie !!

   Dar mai întâi de toate ar trebui să-mi caut hainele mele ca să mă îmbrac sau defapt , oricare altele ar fi bine venite în momentul dat .

M-am ridicat rapid de pe patul alb de spital simțind o oarecare ameteala usoara. Trebuie sa fie de la faptul că am stat prea mult timp nemișcată. M-am uitat neputincioasă prin cabinet dupa ceea ce căutam. Îhhh! Unde să găsesc eu ceva in care să ma îmbrac? Am căutat prin tot cabinetul medical, în fiecare colțișor al său.

Mda.... Cred că și acest halat alb în care sunt îmbrăcată o sa fie bun...

M-am dus spre ușă și mi-am lipit urechea de ea, verificând dacă se aude de undeva vocea lui Robert sau a altcuiva cunoscut. Ok, drumul e liber!

Am apăsat încet pe clanță și am deschis ușa. Mă bucur că în spitale nu se folosesc chei și încuietori ale cabinetelor.

Am pășit nesigură pe holul spitalului privind în stânga și dreapta. Trebuie să mă comport cât mai natural. Altfel o să mă toarne cineva....

Holul este liber. m-am bucurat. Cu toate că erau o mulțime de pacienți, cel putin nu se afla cineva ce ar putea să mă recunoască.

Am încercat să merg cât mai natural și am pășit rapid pe holuri. Când am ajuns să fac colțul, m-am oprit brusc. Ceva imi spunea că trebuie neapărat să o fac. Cred că a fost instinctul, pentru că atunci când am vrut să mă asigur că drumul e liber, i-am văzut pe Robert și John că purtau o discuție ce suna foarte captivantă.

DaneseHiroki , mulțumesc pentru ajutor . ♥