Mituri, Legende si Altele

Capitolul 73

Jessabellle – voodoo si fantome taratoare

Am ajuns la acel stadiu in care pot sa afirm fara rusine ca sufar de sindromul The Conjuring. Imi doresc in secret ca orice film horror sa fie nou, sa fie altfel chiar daca pleaca de la clisee cunoscute si cel mai important, imi doresc sa ma sperie. Nu am prejudecati si vad orice, fie el slasher, film cu majorete si blesteme, poveste gothica cu vampiri sau varcolaci si nu in ultimul rand aventuri spooky cu fantome.

Jessabelle, ce mi-a placut la Jessabelle? In primul rand titlul si afisul. M-a dus cu gandul la povestea gemenelor din A Tale of Two Sisters, varianta asiatica desigur. Fara sa stiu mai multe despre el i-am dat o sansa. Lasand la o parte cinismul critic cu care atac orice horror modern, pot sa spun ca Jessabelle e amuzant de urmarit. Desigur, e ilogic, nu aduce nimic nou si overall e un talmes balmes de motive horror culese de-aici de colo, dar te tine in priza, si adevarul e ca ma surprinde sa recunosc asta. Are izul ala de poveste cu final sucit care incearca sa iti faca rotitele sa functioneze si te provoaca sa ghicesti cum stau lucrurile inca de la mijlocul peliculei. Daca reusesti sau nu e complet irelevant pentru ca Jessabelle scartaie la scenariu, montaj si regie. Nu e chiar o poveste horror cu Hercules Poirot, cu toate ca mi-ar fi placut sa fie.

Jessabelle e o nefericita victima prinsa intr-un scaun cu rotile, singura surpravietuitoare a unui accident oribil. Iubitul si copilul ei nenascut nu au fost insa asa norocosi. Tanara, orfana de mama inca din pruncie, se vede nevoita sa se intoarca in casa sinistra a tatalui ei si aici incepe...magia. Ce o sa vedeti? Clasicul motiv al fetei asiatice acoperite de plete negre si ude, niste casete video ciudate (care m-au dus involuntar cu gandul la iconicul The Ring), tot felul de coincidente stranii si nu in ultimul rand putina magie voodoo. Daca stau sa ma gandesc, foarte putine filme horror au exploatat cu adevarat frumusetea religiei voodoo. Desigur, e clasicul I Walked With A Zombie, curajosul The Serpent and The Rainbow si ... The Skeleton Key, pentru care nici macar nu am un epitet descriptiv. Cu riscul de a da un spoiler, creatorii Jessabelle au avut nefericita idee in a se inspira din The Skeleton Key. Ce a iesit? Un final simplist, urat si neoriginal.

Dar nu totul a fost rau in Jessabelle. Recunosc ca mi-a placut piperul voodoo, chiar daca la sfarsit iti dai seama ca e presarat fara gust. O secventa dintr-un vis ne dezvaluie un barbat de culoare, desfigurat de cicatrici oribile in timp ce tocmai il invoca pe Papa Legba. Poarta ramane deschisa si probabil singura intrebare pertinenta din tot filmul ramane catre ce? Cu ce spirite te va pune in contact Loa? Pe o insulita aflata de cealalta parte a unui lac se afla, agatate de crengile golase ale copacilor, mosmoane voodoo, un cocos decapitat si mormantul unui copil. Aceste motive, legate absolut stupid de povestea Jessabellei, au insa forta de a fi bizare si frumoase independent, detasandu-se de intreg firul narativ.

Si daca tot vorbim despre voodoo si magia sudista, ma intreb si acum unde e accentul de Louisiana al Jessabellei (Sarah Snook)? Nu o critic pe Sarah Snook, pentru ca si-a facut treaba de minune si m-a convins ca e vulnerabila, singura si pierduta, dar sunt momente in care papusile voodoo, ghearele de cocosi si cioburile de oglinda, imi graiesc mai convingator pe accent sudist decat intreg castul Jessabelle.