How it goes II

10. Deținutul

Nu-mi pasă ce zice Harry.

Intru în penitenciarul Londrei, unul dintre cele mai de temut din Anglia. Gardurile erau împânzite de gardieni și sârmă ghimpată. Totul era terifiant aici, atmosfera, locul, oamenii. Până și felul în care arăta clădirea părea descurajator.

Ajung la centrul penitenciarului unde o doamnă în vârstă cu fața ascuțită citea dintr-o revista proastă. Îmi dreg vocea și aceasta își ridică privirea spre mine.

-Dacă doriți ceva, vorbiți cu domnul Smith, spune ea arătând cu bărbia undeva în spatele meu.

Mă întorc și văd un domn înalt, drept ce mă privea atent. Purta o uniformă albastru-închis și avea părul sur. Avea un aer de polițist și probabil chiar asta era.

-Vă pot ajuta cu ceva? mă întreabă acesta cu o voce serioasă.

Îmi îndrept spatele încercând să par cât mai serioasă.

-Da, aș dori să vorbesc cu un deținut. E extrem de important.

*

După 30 de minute de semnat hârtii și percheziții, domnul Smith a fost de acord să mă conducă într-o cameră specială pentru întrevederile dintre deținuți și vizitatori.

M-am așezat agitată pe scaunul de fier din fața gemulețului ce despărțea camera în care mă aflam cu domnul Smith de cea în care intrau deținuții.

Pe hol se aud pași și-mi dau seama că paznicii îl „însoțeau" până în camera din fața mea.

În camera alăturată intră cei doi paznici ce păreau extrem de duri, de parcă ar fi lucrat la FBI. Desigur, alături de ei se afla dragul meu invitat.

Lucas Wafferache.

Cei doi îl trântesc pe deținut pe scaunul de pe cealaltă parte a geamului și imediat ce mă vede, pe fața lui se întinde o figură uimită.

Presupun că sunt ultima persoană la care se aștepta să vrea să vorbească cu el.

Părul său brunet ce începea să încărunțească eraa nearanjat și ochii gri păreau mați. Era ca și cum aș fi văzut chinurile prin care a trecut în ultimele 3 luni reflectate în ochii săi. Iar uniforma portocalie îi contrasta categoric trăsăturile șterse.

Prin gaura pătrată din geam, îi aud vocea hârșâită.

-Cassandra...

Nu știu de ce, dar zâmbesc.

-Luke.

-Ce cauți aici? întreabă pe un ton neutru.

-Pe tine, normal. Trebuie să te întreb câteva lucruri...

-Ești singură?

Mă opresc o secundă gândindu-mă de ce m-ar întreba asta. Văzând că nu răspund, spune:

-Așa e, Katherine, Maximillian sau Harry nu te-ar fi lăsat niciodată să vii aici. Probabil nici nu știu, am dreptate?

-Într-adevăr, îi dau eu replica. Dar nu asta contează acum. Îți poți imagina că nu îmi face o deosebită plăcere să vorbesc cu criminalul ce mi-a băgat tatăl în comă.

-Iar cu povestea asta...

-Nu-mi vine să cred că mătușa te-a iubit...

-Să nu îndrăznești să o aduci pe Clarissa în vorbă!

Era nervos. Iată distracția.