Stelele lui Ganymede

1.

― Sfinte Degete-Mare-de-la-Mâna-Stângă, ce se întâmplă aici?

Kale se uită chiorâș la ceasul deșteptător, ce arăta formidabila oră de șapte dimineața.Nu putea exista un timp mai fantastic pentru a te trezi și a explora minunile vieții în toată profunzimea lor.

― Ah! E prea devreme să exiști.

Își trase pătura peste cap și încercă să-și reia minunatul vis, în care reușise să bată recordul mondial în holbarea la vopseaua udă. Dar nu avu onoarea de a chiuli de la prima zi de școală, căci mama sa, Ganymede, sparse ușa camerei cu o lovitură de picior à la Karate Kid, intră în dormitor cu hotărârea unui tren deraiat, pentru ca mai apoi să frâneze în dreptul patului fiului său.

Ganymede Rosborough, fostă Jove și autoritatea numărul unu în familie, avea părul făcut numai bucle și fața acoperită de o pictură complicată, rupestră. Purta un costum elegant, format dintr-un sacou și un pantalon gri, peste care se putea vedea un frumos și strălucitor Stevee.

Stevee era un colac de salvare în formă de unicorn și cel mai important membru al familiei Rosborough.

― TREZIIIREAAA! răcni femeia din toți plămânii.

Scoase apoi o trompetă de nicăieri și începu să sufle la ea ca un elefant. Iar urmau să fie dați în judecată de vecini. Prima oară se întâmplase în urmă cu cinci ani, când Taygete crezuse că era o idee bună să aducă în clădire un urs brun pe nume Weyrauch. Îl închiriase de la un circ de germani, care își făcuseră spectacolul în orașul lor. Din păcate Taygete își pierduse repede interesul, așa că scăpă ursul din ochi...pentru două ore. Timp în care ursul avu timp să-i terorizeze pe toți din clădire.

Și de asemenea să le roadă papuceii de casă.

― De ce nu pot avea și eu o mamă normală?

― De ce nu pot avea și eu un fiu cu degetul mare fără ștrasuri?

― Touché, ma maman!

― Gata cu păsăreasca că astfel te duci la școală pe jos.

Se întoarse pe călcâie și porni pe hol cu tocănitul tocurilor în urma ei. Dacă nu era conștient că maică-sa l-ar fi lăsat să meargă pe furtună fără regrete, ar mai fi stat măcar cinci minute în pat.

Dar Kale nu era prost, Kale știa să supraviețuiască. Kale nu voia să ajungă Omul Mlaștinii încă din prima zi de școală, mai ales că urma să dea nas în nas cu ea.

Doar ea.

Katherine Payne.

Ce nume suav și minunat! Ca untul de arahide. Mmmm!

Unt de arahide!

Kale își aduse aminte brusc că murea de foame și că mai avea două minute până ce mama lui avea să-și iasă din fire, ca mai apoi să plece în zare cu mașina ei verde ca ulcerul.