Stelele lui Ganymede

2.

― Și acesta este costumul tău, Rosborough. Nu ai voie să-l furi, să-l împrumuți, să-l strici, să dandezi step în el sau să lovești animale cu el. Mai ales pinguini. Toată lumea iubește pinguinii.

Taygete se uită la șeful său, domnul Natan Caraballo, un bărbat mustăcios, de patruzeci de ani, de proveniență spaniolă, cu o căutătură ciudată. Costumul său de Mickey Mouse puțea a amoniac, transpirație, și vide-pierdute-de-vest-european. De asemenea, era destul de sigur că văzuse urme de mucegai în interiorul măștii. Nici partea de jos nu era mai fericită. Îi lipseau doi nasturi și era plin de gâlme. Plus că un pantof era mai mare și unul mai mic.

Ce mai era de stricat la el?

― Dar, domnule Caraballo, costumul este deja distrus.

― Regulile astea au fost făcute acum aproape optisprezece ani.

― Și de atunci este și costumul ăsta de șoarece supradimensionat?

― Probabil.

― Oh. Bine. Atunci nu mă voi mira de ciuperca asta gigantică din costum.

Domnul Caraballo păru că-și va pierde curând răbdarea cu acel mic ticălos de douăzeci de ani, plin de bani și cam fraier. Nu! Avea să se țină pe poziții. Deși era lucra cu jumătate de normă și avea înălțimea unui pui la rotisor. Și culoarea lui.

― Spal-o sau ignor-o!

― Acum vă referiți la ciupercă sau la la miros?

― Amândouă.

― Oh. Bine.

Gnomul european părăsi încăperea, vizibil enervat. Sau poate doar avea o urticarie urâtă.

Ideea era că Taygete rămăsese singur, într-un vestiar minuscul, unde simțea că toată vitalitatea și bucuria îi erau absorbite de o gaură neagră invizibilă, lăsându-l mort și fără vlagă pe interior. Un păianjen imens îl privea flămând într-un colț. Era încă întuneric beznă în Orașul luminilor. Doar o geană de lumină străpungea universul tenebros în care intrase.

― Eh! Tot e mai bine decât la școală.