❝― De ce nu pot avea și eu o mamă normală?
― De ce nu pot avea și eu un fiu cu degetul mare fără ștrasuri?
― Touché, ma maman!
― Gata cu păsăreasca că astfel te duci la școală pe jos.❞
|Colecția „Lunile lui Jupiter" volumul 2|
― Ai grijă să nu mori, te rog. Nu ai voie să ucizi pe nimeni, oricât de enervant ar fi el sau ea, sau orice gen ar fi. Nu uita! O gură mare nu este egal cu fără-cap. Sacrificatul animalelor pe post de ofrandă nu sunt permise decât după zece seara, de preferat curcan. Am găsit ieri o rețetă foarte interesantă pe internet și vreau să o încerc.
― Da, mamă!
― Și poate n-o să intri în bucluc chiar din prima zi de școală. Am multă treabă în atelier cu pregătitul unor noi capodopere care să-ți aducă banii de facultate și care să-ți pună porția de caviar în farfurie, puiule. Caviarul nu crește în copaci! Deci ai grijă!
Suna amenințătoare ultima propoziție.
― Da, mamă!
― Acum că am terminat instruirea, poți pleca! Te eliberez...de data asta.
Auzind cuvintele fermecate, Kale țâșni din automobil mai ceva ca o căcălică în vinerea de după joia chiftelelor cu prune. Se îndepărtă cât mai mult de mașină, îi pândi plecarea cu al său ochi ager, de vultur, abia apoi putu răsufla ușurat.
Mama sa întotdeauna insista să facă cunoștiință cu micuții lui prieteni. Ceea ce ducea la o iminentă scădere a popularității din punct de vedere social. De neimaginat!
Așa că întotdeauna se asigura că pleca înainte să aibă vreo interacțiune socială cu oricine pe o rază de un kilometru (mama lui vedea al naibii de bine!).
― Cum a fost în vacanța de vară, Kale Rosborough?
Kale desigur că tresări precum un fundulețul unui bebeluș în bătaia blândă a unui vânt de pirmăvară. Simțurile sale de păianjen rataseră din nou.
― Salutare și ție, Rose Rowe!
― Pe cine pândim?
― Tu nu pândești pe nimeni. Eu pândesc pe cineva.
― Nu-mi pasă. Pe cine pândești?
― Aștept să plece mama.
― Aha. Înțeleg. Îmi amintesc că ultima oară nu a ieșit prea bine.
― Pentru trei luni, oamenii m-au strigat Pampers.
― Haha. Da, îmi amintesc perfect. A fost chiar amuzant, piticule. Nu mai fi așa un morocănos! Apropo, încă mai...?
― Nu îmi place conversația asta.
Rose Rowe era cu doi centimetri mai înalt ca el și voia cu tot dinadinsul să-i amintească acest fapt de fiecare dată când avea ocazia. Inclusiv în anunțurile școlare pe care le ținea în fiecare zi, alături de Clubul de dicție.
― Mi-ar plăcea să ne certăm în continuare, doar că trebuie să mă întâlnesc cu ceilalți membrii ai cultului nostru secret.
― Dacă toată lumea știe de el, nu mai este secret.
― Nu știi nimic!
Rose își dădu ochii peste cap. Chiar nu putea înțelege degetele mari de la mâinile stângi. Femeile astea!
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
