Evelyn

Capitolul 6

Dupa ce efectul somniferelor a disparut, m-am trezit. Parintii mei erau langa mine.

-Scumpo! imi spune mama trista

-Mama! Mi-a fost tare dor de voi...

-Draga mea... Nu ne-ai vazut de trei zile!

-Ce zici de cateva luni? De cand ati murit voi mi-am reluat singura viata, si a aparut mai apoi Dylan, care m-a ajutat sa imi revin...

-Aia nu e viata ta reala Evelin...

-Ba e ... M-am obisnuit sa fie, imi adoram viata de acolo, chiar daca mai mereu intervenea cate o problema...

-Si care erau aceste probleme?

-Voi... Cel mai des... Nu m-ati lasat sa imi traiesc viata, mereu apareati in fata mea, imi spuneati sa nu il mai caut pe cel care m-a salvat din vapor...

-Evelin, intelege odata , tu nu ai trait toate astea ... A fost doar un vis...

-Atunci mai bine ramaneam in vis... Decat sa ajung aici.

Din perspectiva MAMEI

Ma dureau atat de tare cuvintele ei... Cum adica mai bine ramanea acolo decat sa se intoarca la noi...
In urmatorul minut am observat ca aparatul ce era conectat la inima lui Evelin, nu mai mergea normal, adica era sigur o problema cu ea.

-Chemati doctorul.. Repede! am spus eu panicandu-ma , constientizand ca e doar vina noastra deoarece am fortato prea tare.

Aparatul deja mergea aproape numai in linie, asta insemna ca aproape o pierdem iar.

-Iesiti! ne spune doctorul intrand in salon cu doua asistente.

Din perspectiva lui Evelin

Am ajuns inapoi. In casa din cimitir , Dylan era acolo ma cauta.

-Dylan!

-Evelin, unde ai fost?

-Nu prea am timp sa iti explic, dar cica eu acum sunt in coma si asta e doar un vis. In orice clipa ma pot trezi. Asa ca trebuie sa ma salvezi...

-Si forta?

-Nu prea conteaza acum...

Din perspectiva autorului

Evelin nu stia ca forta defapt era moartea care o pandea la tot pasul. Daca aceea forta ajungea la ea, in realitate ea murea.

Din perspectiva lui Evelin

-Evelin, orice s-ar intampla, nu ma uita! imi spune Dilan

-Dilan nu vorbi asa, daca actionam la timp, daca cautam o cale prin care eu sa raman aici , nu v-a trebui sa ne despartim...

-Bine! Sa mergem de urgenta la John... El v-a sti ce trebuie sa facem

-Bine... Sa ne grabim..

Am ajuns acasa la John si i-am povestit totul de la inceput pana la sfarsit.

-Evelin tu acum esti blocata intre aceste doua lumi. Acolo e familia ta reala, e viata ta.

In urmatoarea secunda mi-am intors capul catre Dilan dar el incepand de la picioare nu mai era, trupul lui se transforma incetul cu incetul in ... nimic practic. Disparea, pur si simplu.

-John, ce se intampla?

-Te trezesti din coma! Asta e ultima data cand ne vezi.

-Nu! Dylan, nici nu am mai apucat sa ne luam ramas bun. Iti multumesc ca m-ai ajutat, si pentru tot ce ai facut pentru mine. Te iubesc mult.

-Evelin! Eu te iubesc si mai mult! si cu aceste ultime cuvinte el s-a dus si la fel si eu, am deschis ochii plini de lacrimi si ma aflam dinou in spital.

Il auzeam pe doctor vorbind cu asistentele despre mine. Erau vreo doua langa patul meu. Incercau sa imi puna o perfuzie.

-S-a trezit! spune o asistenta

-Administrati antibioticul, repede! il aud eu pe doctor spunand.

-Evelin? De ce plangi? Te doare ceva? ma intreaba serios doctorul.

Am dat din cap ca da.

-Spune atunci... Ce te doare?

-Inima! spun eu printre lacrimi

-Aduce-ti repede aparatele pentru o radiografie la inima ! le spune doctorul asistentelor. Dar defapt eu nu aveam nici-o problema la inima, aveam in suflet...

Dupa ce doctorul mi-a facut radiografia la inima, mi-a spus...

-La inima nu e nici o problema.

-Puteti sa faceti o radiografie si la suflet? Acolo ve-ti gasi foarte multe probleme. ii spun eu domnului doctor

-Din pacate nu pot. Dar timpul o sa rezolve orice problema pe care noi nu o putem...
O sa le spun parintilor tai ca te-ai trezit. Se vor bucura foarte mult.

-Nu va rog, inca nu le spuneti... Vreau sa mai raman putin singura, (sau tot restul vietii)spun eu mai incet

-Bine. Odihneste-te!

-Bine!

In acea zi am stat aproape tot timpul in salon singura. Ma gandeam la tot ce va fi. La viata mea. Cum sa imi refac eu aici viata, cand acolo e viata pe care mi-o doresc? Intrebarea aceasta imi manca sufletul. Nu acceptam ca totul s-a terminat.

Aud dintr-o data doua batai in usa si vad ca intra Lucas

-Surioara! spune el si ma ia in brate destul de trist

-Lucas!

-Nu o sa iti cer sa imi povestesti tot prin ce ai trecut deoarece nu vreau sa aud cum ca destinul ne-a separat familia.

-Imi pare rau.

-Nu-i nimic Evelin! Nu e vina ta... E vina medicamentelor!

-Dar sti ce e cel mai rau frate? ii spun eu cu lacrimi in ochi.
Adevarul e ca nu am vrut sa ma intorc. Vroiam sa raman acolo.

-Gata! Uite draga mea, acum trebuie sa accepti realitatea oricare ar fi asta. Ma doare foarte mult ceea ce spui.

-O sa accept, o sa imi refac viata aici cu voi.

-Asa te vreau, surioara!

Ii zambesc si il mai imbratisez inca odata.

-Lucas!

-Spune...

-Imi aduc aminte de tine , esti fratele care ma sustine mereu in tot ceea ce fac, chiar daca uneori ne certam neintentionat, mereu ne impacam.

-Nu-mi vine sa cred Evelin! Tu chiar iti amintesti de mine..

Si am terminat si acest capitol insfarsit. Cum vi se pare, cum a evoluat povestea? Va placea mai mult inainte de schimbare?