Evelyn

Capitolul 7

Dupa ce mi-am revenit, doctorul a spus ca sunt aproape bine asa ca pot merge acasa.

Am ajuns acasa dar ceva nu era in ordine.

-Asta nu e casa mea...

-Ba este, Evelin! Haide intra! imi spune Lucas

-Casa nu e asa cum o stiu eu! E complet diferita! Si apropo, de la casa mea se vedea foarte bine padurea... Unde e padurea?

-Evelin, padurea se vede doar din spate, dar e foarte departe.

-Ok, ne vedem mai tarziu.

-Evelin, ce sa cauti tu in padure?

-Nu o sa va mai spun nimic, pentru ca oricum nu ma ve-ti crede.

-Bine, intra in casa! imi spune mama

Parintii m-au dus in camera la mine. Si am inceput sa ma uit sa vad daca macar ceva mi se pare cunoscut.
Dar nimic. Absolut nimic! Totul imi era complet strain.

Dupa cateva ore de stat in casa m-am decis sa ma furisez afara din casa cu gandul de a iesi. Cu speranta ca daca voi gasi padurea, voi gasi o rezolvare a tuturor problemelor mele.
Am iesit din camera, am coborat scarile pe varfuri, si am auzit ca mama si tata sunt in bucatarie. Am coborat pana la subsol si am iesit din casa pe acolo. Din spatele casei se vedea atat de frumos padurea. Macar ea mi se parea cunoscuta.

Am inceput sa merg singura pana acolo, gandindu-ma ca poate voi gasi un indiciu, ceva cu care sa pot comunica cu lumea de dincolo, cu Dilan care a disparut, dar stiu sigur ca el e undeva si ma cauta, foarte disperat.

Dupa 30 de minute de mers am ajuns in padure, cand am ajuns langa bancuta de langa stejar nu mi-am mai putut stapani lacrimile si am inceput sa plang amintindu-mi de toate momentele petrecute cu el si nu vroiam sa accept ca acela a fost doar un vis, pentru ca era atat de real. El era tot ce imi pot dori in aceasta viata, si mai bine mor decat sa stiu ca nu il voi mai vedea.

Dupa ce am stat o vreme pe bacuta am pornit catre "poarta" din vis dar un zid invizibil imi bloca drumul. Un zid pe care nu il vedeam , doar il simteam ca fiind ceva foarte tare. Vedeam ce se intampla dincolo dar nu aveam acces.

Dintr-o data ochii mi se atintesc pe pamant unde era un biletel pe care scria " Mai vino"

Cand l-am citit mi s-a facut pielea de gaina, ma intrebam daca putea fi de la el... Am mai stat putin acolo vrand sa gasesc o cale de a intra dar nu am gasit, asa ca neavand ce sa fac m-am intors acasa.

Cand am ajuns acasa am intrat pe usa din fata, parintii ma asteptau in sufragerie foarte ingrijorati. 

-Unde ai fost? ma intreaba tata, incrucisandu-si mainile la piept.

-In padure, cum am spus mai devreme, ce credeati ca o sa renunt?

- Evelin, e foarte periculos sa mergi in padure singura! imi spune mama.

-Daca ati sti prin cate am trecut fara voi ..

-Iar incepe... Evelin, m-am saturat de aceeasi poveste, revino-ti odata!

-O sa renunt, da! Dar stiti cand? Cand o sa ma intorc acolo. le spun eu stiind cat de mult ii vor supara cuvintele mele.

-Atata timp cat stim ca nu o sa se intample, eu sunt de acord... spune tata

-Mai vedem noi...

-Mergi in camera ta, acum! Deja esti obraznica, ce ai patit?

-Nimic, eu va spun doar, sa nu ziceti atunci ca nu v-am anuntat... Atat!

-Deci, eu nu stiu cum sa iti mai explic, nu stiu! Intelege, a fost doar o inchipuire , un vis!

"Nu ii crede, nu renunta sa crezi! " imi spunea mie mintea si la fel si inima care stiu sigur ca sunt legate de el, doar de el.

Nu am putut sa ma abtin din plans asa ca am fugit in camera mea. Acolo am luat biletelul din buzunar si m-am apucat sa il citesc de o suta de ori sperand ca e de la el.

Ma gandeam si ma gandeam, si iarasi ma gandeam daca e de la el... Poate ... Habar nu am, dar poate e inchis in cealalta parte a zidului. Si singura cale de a comunica sunt biletelele, si daca ii scriu si eu unul?

Am luat o foaie si am inceput sa scriu : " Nu mi-am pierdut speranta, stiu ca ne vom revedea la urma urmei. Mai spune-mi te rog ceva, ce trebuie sa fac.... Nu renunta nici tu la mine Dilan! Imi lipsesti foarte mult.
Te iubesc foarte mult!"

Cand am terminat de scris fara sa mai stau pe ganduri am pornit spre padure, fara sa imi pese de ceea ce vor zice parintii.

-Unde crezi ca pleci? ma intreaba tata , care m-a vazut plecand.

-Afara!

-Nu ai voie!

-Poftim?

-Da! Nu ai voie!

-Da da s-o credeti voi, nu ma tineti cu forta in casa, imi pare rau!

-Tu nu intelegi? Nu pleci nicaieri... imi spune tata si ma prinde de brat.

Eu am inceput sa plang si i-am spus printre lacrimi :

-Tu nu esti tatal meu! Tatal meu a murit, stiu sigur! Te rog, da-mi drumul!

-Ce se intampla aici? intervine si mama

-Vrea sa iasa iar...

-Te rog da-mi drumul! Lasati-ma sa plec... Va rog! spun eu plangand deoarece pe cand mi-am dat seama ca pot comunica cu Dilan prin intermediul acelui zid, ma opresc astia doi care se considera parintii mei.

Dintr-o data ma smucesc cu cea mai mare putere din mana tatei si alerg catre padure cu cea mai mare viteza.

Abia asteptam sa ajung acolo, sa trimit cumva biletul, sa putem sa ne reantalnim.

Pe drum simteam tot felul de fiori, simteam ca ceva bun sau rau se v-a intampla. Am inceput de la o vreme sa alerg dinou pentru a ajunge mai repede.

Cand am ajuns acolo... Am avut parte  de cea mai mare surpriza din viata mea.

El! Statea pe banca!

-Dilan! strig eu din toate puterile!

-Evelin! spune el si vine spre mine

-Scumpul meu! spun eu cand ajunge langa mine si il imbratisez

-Sti ce m-a ajutat sa ajung aici? Speranta ta, credinta ta, si faptul ca nu ai renuntat la mine. imi spune el strangandu-ma tare in brate.
Promit ca nu iti mai dau drumul de aici.( chiar daca e imposibil) {se gandise el} Acest timp scurt in care nu am fost cu tine, m-a ajutat sa inteleg cat de mult insemni pentru mine. Te iubesc mult!

-Nu ai idee cat de mult te iubesc eu...

-Evelin, acum asculta-ma cu atentie! Eu am putut sa apar aici doar fiindca tu ai luat biletul, daca nu il gaseai nu ne revedeam. Cand ne-am intalnit prima data aici, tu ai gasit o cheie, si un biletel pe care scria un numar. Acea cheie ar putea sa ne asigure tot viitorul nostru. Trebuie sa gasesti cheia!

-Dar nu a ramas in cealalta lume?

-E legata de tine, unde esti tu, acolo e si ea! Trebuie sa o gasesti, iar cand gasesti lacatul ce i se potriveste, atunci ne vom revedea, si nu ne vom mai desparti niciodata. Totul depinde doar de tine. Am incredere in tine...
Nu uita " lacatul il vezi mereu, tu trebuie doar sa il vezi cu alti ochi"

-Off, mi-e frica , daca nu reusesc?

-Sa nu te gandesti la asta. Depinde cand o sa vezi cu alti ochi lacatul. Lacatul iubirii noastre.

-Cu tine ce o sa se intample?

-Eu o sa ma intorc de unde am venit! vino sa ne luam ramas bun, cine stie cat vom sta despartiti

-O sa reusesc Dilan! O sa ne revedem in curand. Te iubesc mult!

-Si eu, micuta mea, si eu te iubesc. Nu uita,  cheia deschide lacatul viitorului nostru.

-Stiu!

Ma mai priveste odata apoi merge catre zid si dispare...