Ziua de azi a trecut uşor. Fără teste sau întâmplări nefericite. Până şi Martin Clarke a fost lăsat în pace. Deci o zi bună, presupun.
O aştept pe Tina în fața şcolii. A zis că a găsit un tip şi că vrea să mi-l prezinte. Mă uit pe ecranul telefonului. Cinci minute. Sunt aici de cinci minute. Dacă nu vine în următoarele trei, plec.
Aud urme de paşi. Dar nu e Tina, aşa cum ar fi trebuit, ci una din clonele cu hanorac albastru. Încă îl poartă, spre surprinderea mea, dar acum are ca accesoriu o vânătaie destul de frumuşică în dreptul buzelor. Decid că e prea devreme să avem o întâlnire, mai ales că arată ca şi cum ar vrea să bată pe cineva, deci plec pur şi simplu.
— Mic diavol, aşteaptă!
Măresc pasul.
— Hai că nu îți fac nimic.
Da, vezi să nu!
Mă opresc să îmi trag răsuflarea. Abia acum realizez că alergam. Mă uit în spate. Nicio urmă de tip. Răsuflu uşurată sprijindu-mă de pretele aflat chiar lângă mine. Mi-aş fi scos şi o țigară dacă nu auzeam o voce mult prea familiară.
— Sonia!
Tina.
— Deci micul diavol are un nume.
Fir-ar!
Alături de Tina, braț la braț cu ea, sta albăstrel, amuzat ca niciodată. Bănuiesc că de asta nu trebuie să te uiți în spate când fugi de o persoană. Mereu apare.
— Micuță Sonia, obosită, obosită?
Ridic privirea spre el. Are acelaşi rânjet arogant (mai larg chiar de data aceasta) dar nu pare că ar vrea să mă omoare.
— Hai că aveai multă forță. Sau a fost doar de moment? continuă el.
Tina se uită ba la unul, ba la altul, în încercarea de a înțelege ce se întâmplă. Nu îi explic. În schimb, îmi întorc atenția de la el, la ea. Pare mulțumită.
— Deci văd că vă cunoaşteți... începe ea. Dar oricum, Sonia, el e Charles sau Charlie, cum îi zicem noi.
Noi?!
— El este, face o pauză vizibil ruşinată, iubitul meu.
E roşie toată.
Mai arunc o privire spre el. Acelaşi păr, acelaşi trăsături.. parcă ar fi Adam.
Dar e Charlie.
Mi se i-a o greutate de pe piept şi pot respira din nou ca înainte.
— Gemeni, ăh?
Realizez că am rostit cu voce tare. Îmi acopăr gura cu palmele, dar când observ că Tina şi Charlie sunt absorbiți într-o discuție, mă relaxez imediat.
— Deci e stalubit. Noi, sâmbată seara, la Mitchell's. Ora opt.
— Poftim?!
— Mergem la cină.
— Şi ce treabă am eu?
— Păi vi şi tu, prostuţo.
Charlie dă din cap la cuvântul "prostuțo".
— Oricum ai zis că vrei să facem ceva atunci.
— Da, dar..
— Nu vom fi doar noi, stai calmă, zâmbeşte de parcă ar îmbunătăți situația. Vine şi sora lui Charlie. Nu e din oraş.
— Atunci bine, presupun.
— Perfect, zice aplaudând teatral. Sâmbătă seara, la opt. Mitchell's. Să nu uiți!
— Da, da.
Pleacă fericită cu Charlie în urma sa. Ce zi! Şi când te gândeai că mergea bine.
— Apropo, poate nu suntem gemeni. Poate nu există nici un Charlie şi trăieşti într-un paradox. Nu se ştie niciodată.
Îl urăsc.
