!!! Recomand să citiți cu sunetul ploii, am pus deja la media !!!
Plouă.
Stau rezemată de peretele școlii.
Ploaia continuă din ce în ce mai tare.
Oftez.
Parcă lumea din jurul meu își pierde brusc conturul singura legătură ce mai e între mine si ea fiind sunetul asurzitor al ploii.
Se aud pași. Pașii aparțin unei persoane, iar persoana prinde glas.
— Nu te-am urmărit, ca să știi.
Adam.
— Voiam doar să mă adăpostesc de ploaie, zice el. E cumplită. Ceva ce te lovește dintr-o dată, la fel ca, la fel ca...
— Moartea, continui eu.
— Exact, dar stai. De ce tocmai asta?
— Adam, toți vom muri odată și odată. Nu e ca și cum putem opri asta, ba chiar există și metode de a o grăbi, ca țigările.
Tăcere.
— Niciun greșești sau așa zic toți din partea ta?!
— Nu. Chiar ai dreptate.
Se ghemuiește și își pune capul în spațiul creat.
— Mereu ne imaginăm că nouă nu o să ni se întâmple niciodată, că suntem perfect stăpâni pe situație.. și când se întâmplă și totul din jurul tău se distruge, doare. La naiba cât doare!
L-am aprobat printr-un mic da care se pierde în sunetul ploii.
— Și apoi ne apucăm de ceva ce o să ne facă să uităm. Unii de alcool, alții de țigări. Și nu numai. Și ajungi la un moment dat să nu faci diferența, știi. Pentru că îți dai seama că lumea e un haos total în care plăcerea sau durerea devin din cauză efect unul și același motiv.
Mă uitam prelung la teneșii mei. Culoarea lor vișinie e în perfectă armonie cu verdele viu al ierbii. Atât de viu.
— Toată discuția mă face să îmi doresc să fi ținut o țigară în mână, zic eu continuat de un surâs. Cât de ironic, să vrei așa ceva când știi prea bine că vei avea aceași soartă. Să te stingi încet încet cu trecerea timpului și să realizezi că dâra ce o lași în urmă se va duce repede.
Adam își întoarce privirea spre mine.
— Mi s-a spus că o să mor curând.
