Alo?

Ziua 26

Mă trezesc greu, dar hotărăsc să mă ridic. Fac un duș pentru a-mi trezi corpul din beția de noaptea trecută. După ce i-am spus Annei să plece m-am înecat în alcool numai ca să uit de prostia pe care am facut-o. Simt că într-un mod total dubios și necunoscut mie am înșelat-o pe necunoscută.

Îmbrac un hanorac negru și un șort și-mi încalț cei mai comozi adidași. Nu am de gând să ruinez totul acum chiar dacă o parte din interiorul meu se simte sfâșiată.

Ies din casă și-mi pun căștile în urechi înainte de a porni la alergat. O să-mi reiau traseul normal.

La început mă doare pociorul, dar mă forțez și continui. Cu cât alerg mai mult, cu atât uit de tot și mintea mea se limpezește.
Sunt în parcul de lângă Universitate când vocea feminină a lui Siri îmi spune că am îndeplinit "scopul" pe azi, adică numărul de kilometrii pentru un antrenament zilnic.

Mă opresc din alergat în mijlocul aleei pustii la ora asta și țip cât de tare mă țin plămânii.

"Îmi pare rău! Te rog, nu renunța..."

Privesc spre cer de parcă persoana căreia îi adresez scuzele este moartă. Mă uit în jur și văd o bătrână care hrănea porumbeii cu frimituri de pâine, dar care începusera să zboare haotic din cauza urletului meu.

Vreau să-i spun doamnei că-mi pare rau, că nu a fost intenția mea să alung porumbeii, dar aceasta după ce-mi aruncă o privire plină de compasiune pleacă. Dacă o privesc nu pare așa de bătrână.

"Îmi pare rau, știți n-am vrut să alung porumbeii. Nu credeam că e nimeni în zonă la ora asta." Zic cănd ajung lângă dânsa.

"Nu-ți cere scuze. Asta ai simțit să faci tinere, nu-i așa?" Mă întreabă blând femeia.

"Da, știți este complicat. Simt că am trădat pe cineva pe care nici nu cunosc."

"Dragule, viața e făcută ca să o trăim cu bune sau cu rele. Poate că nu ai trădat, poate doar ai văzut lucrurile dintr-un alt unghi."

"Da, dar indiferent din ce unghi am vazut lucrurile tot aceeasi gresala am facut-o."

"Dacă tu vezi ce-ai făcut ca pe o greșală atunci ia gum de șters și șterge-o sau dacă nu, învață și nu mai repeta."

"Sunteți foarte bună la cuvinte."

"Nepoata mea spune că ar trebui să scriu o carte, dar eu îi spune că-i las gloria ei."

"Dacă nepoata este cel puțin la fel de pricepută ca dumneavoastră sigur vreau un exemplar."

Femeia râde cu o poftă contagioasă, dovada fiind râsul meu care apare din ce în ce mai rar.

"O să-i spun Taviei de tine, poate te include în una din poveștile ei." Zâmbește femeia, iar eu îi zâmbesc înapoi pentru că știam că nu are ce să scrie despre mine acea fată. "Crede-mă tinere, Tavia face din orice lucru ceva palpitant și interesant."

"Vă cred pe cuvânt. Oh, mă scuzați. Trebuie să răspund. Mi-a făcut o deosebită plăcere să vorbesc cu dumneavoastră. Sper să vă mai văd." Îi spun doamnei ținând telefonul în mână.

"Și mie băiete!" Îmi zâmbește și continuă să meargă lăsându-mă pe loc cu telefonul care nu înceta să sune.

"Alo?"

"Lângă"

"Uite, înainte să închizi vreau să știi că îmi pare rău și... nu renunța, ok?"

Spun, dar tot ce aud este liniște. Știu că a auzit, ea mereu mă ascultă, chiar dacă nu-mi vorbește înapoi.