Alo?

Ziua 33 - Partea 2

Pășesc în barul aproape gol simțindu-mă străin de acest loc. Privesc împrejur sperând să văd o fată care mă așteaptă, însă toți cei din locație sunt un bărbat trecut de 45 de ani care consumă o halbă de bere în timp ce se uită la știri la televizorul demodat; și două femei cu un copil de vreo trei ani, par a fi propietarele.

"Băiete, te ajut cu ceva?" Mă întreabă cea care probabil e mama copilului.

"A fost cumva o fată aici?"

"De două ore numai noi suntem aici, îți dau ceva de băut?"

"Un suc, te rog." Femeia se ridică și îi dă copilul celeilate care pare sa aibă cincizeci de ani. Probabil ca sunt mamă, fiică și nepot.

Îmi scot telefonul din buzunar înainte să mă așez pe un scun de lângă tejghea. Nu am niciun apel, nicun mesaj, niciun semn. Să fii gresit adresa?

Este 6.12 și în continuare aștept.

"Ce ai ajuns Styles?" Mă mustr în minte și strâng din ochi.

Privesc încăperea decorată cu lemn și observ un tablou cu poze și bilete scrise de mână.

Mă ridic și fac câțiva pași, mă apropii suficient cât să pot să scanez tot tabloul. Sunt oameni care dau noroc cu halbe de bere, copii care suflă în lumânările de pe tortul aniversar, cupluri care se sărută, "Te iubesc-uri!" scrise pe foi rupte neglijent de la spatele unui caiet, hastag-uri cu bff langă poze cu elevi. Tabloul ăsta e o poveste.

"Mereu găsim loc pentru încă un mesaj." Se aude o voce în spatele meu.

"Sunt amintiri lăsate de oameni..."

"Sunt mesaje lăsate de persoane pentru alte persoane." Zice doamna de m-a servit mai devreme. "Pozele sunt lăsate ca amintiri , iar ciornele sunt cuvintele cuiva pentru altcineva. Vezi poza aia? Acolo sunt eu cu șotul meu. M-a cerut de soție la masa aia." Arată spre o masă din bar. "Iar pe hârtia de lângă scrie că ma iubește. Am facut panoul ăsta ca mesajele să nu se uite nicidată."

"Mi se pare mai mult că sunt declarii de dragoste."

"Nu, nu. Sunt mesaje. Poti să scrii și mai mult. Uite aici."

"Îmi pare rau pentru jignire. Semnează Amsterdam"

"Poate că prietena ta ți-a lăsat un mesaj. De câteva luni vine mereu o fata aici și lucrează. Are cărți groase și scrie mult. Câteodată o văd cum stă și privește tabloul ăsta și apoi brusc sună pe cineva. Nu vorbeste mult, dar după pare așa de liniștită, cumva fericită. Odată am văzut-o că a pus un mesaj aici, poate că este mesajul tău." Zice femeia și pleacă de lânga mine.

Mă simt năucit. Zici că sunt într-un basm sau într-un film Disney. Oare e posibil așa ceva?

Plec de lângă panou cu gândul de a ieși din locul ăsta. Sunt un bărbat, un matematician și un gimnast, nu un copilandru de treisprezece ani care e îndrăgostit de colega de bancă.

Mă rotesc 180 de grade dându-mi seama că am uitat să plătesc sucul.

Corpul meu se pietrifică, ochii îmi rămân fixați nevrând să clipească, iar buzele mi sunt întredeschide. În fața mea este îngerul meu, toată ființa mea simte asta.

"Harry, eu sunt."  Spune după momente întregi în care ochii noștri nu s-au despărțit.

În momentul ăsta nu-mi mai pasă de nimic, rațiunea este lăsată în sala de gimnastică, iar tot ce vreau este să cuprind iubirea și să o strâng la inima mea.

Un pas larg îmi e suficient ca să ajung lângă ea și să o trag în brațele mele.

"Îmi pare râu..." Începe ea, dar vocea i se schimonosește în plâns.