Alo?

Ziua 29

Am senzația aia de somn și de oboseală dură, dar fără reușită de a dormi cu adevărat. Este opt și ceva seara și mă chinui deja de pe la șapte să ațipesc. Azi-dimineață aproape că am aruncat telefonul pe parchet la cât de "mahmur" de nesomn eram. N-am mai gasit-o pe Adele în casă când am coborât pentru micul dejun și surprinzător era curat. Îmi lăsase pe un post-it în formă de inimă roz deschis lipit de frigider scris cu tuș albastru —"Chiar n-am niciun pix în casă?", a fost recția mea când mi-am dat seama cu ce scrisese— că îi pare rău pentru ce a facut și că s-a dus la mama ei.

Am fost fericit că a luat decizia asta, dar aș fi vrut să rămână să discutăm și poate să-mi cer scuze pentru ieșirea mea de aseară. Cea mai mare uimire a mea pe ziua de azi pe lângă faptul că Brad a aterizat perfect din săritură e că împistrițata mea vară s-a trezit de dimineață.

În momente ca astea chiar nu vrei să fi singur și năpădit de gânduri ascunse mereu în mintea ta în spatele unei uși porticali.

Când eram mic eram speriat de orice ar putea să se întâmple rău, de ce consecințe ar putea lua faptele mele... Mă speriam așa de tare încât uneori fugem la mama și o rugam să-mi spună ca totul va fi bine și să mă ia și un moment în brațe.

Aproape "cad în lac" și sunt cuprins cu totul de somn când o sonerie infernală îmi tulbură apele.

Tresar și apuc telefonul cu inima bătând ca la puiul de găină, apoi răspund ducându-l la urechea dreaptă.

"Alo?"

"Să"

"Tu ești. Te rog nu fi supărată pe mine pentru ieri, a fost vară-mea."

"Culcă-te, te rog. Vocea ta este obosită."

"Ai dreptate, chiar este eu sunt."

"Nu o să-mi mai răspunzi, nu-i așa?" Aștept puțin și oftez. "Bine, o să mă cuc. Dar te rog" încep să spun, apoi inspir "vreau să ne cunoaștem" continui și apoi uitându-mă la telefon văd apelul încheiat.

Sper că ai auzut.

Adorm aproape instant cu iPhone-ul rămas în mână și cu o ușoară linistire de parcă mama m-ar fi imbrățișat.