Silită La Căsătorie

Capitolul 2

  -Bun venit acasă, Tiara. Sper să îți placă și orice neplăcere ai avea să îmi spui.
  -Îți mulțumesc și sunt sigură că mă voi simți...excelent, spun și la cuvântul excelent înghit în sec.
  -Vin-o să îți arăt camera noastră.
  -Nu vreau să te jignesc pentru toată amabilitatea pe care mi-ai oferit-o, dar aș prefera să am camera mea, numai pentru căteva zile până mă obișnuiesc și îmi pun ordine în gânduri, spun sperând din tot sufletul să nu fie jignit, nici nu vreau să mă gândesc cum se comportă când este furios.
  -Nu mă jignești, spune el și mă conduce până la o cameră.
  -Îți mulțumesc pentru înțelegere.
  -Într-o oră va fi gata cina, până atunci menajera o să îți aranjeze dulapul iar tu te poți plimba să cunoști casa, spune el și pleacă lăsându-mă singură.

  Cu siguranță nu îi prea place să vorbească mult, folosește fraze scurte și concrete pentru a încheia o conversație cât mai rapid, asta mă bucură. Cum ar fi fost să dau de un Amon plin de curiozitate și extaz în situația mea în care abia îl pot privi? Groaznic! Poate înțelege și el povara ce mi s-a pus pe umeri și încercă să fie gentil, dar poate oare un demon să fie gentil?

  Nu durează mult până curiozitatea câștigă și îmi fac curaj să ies din cameră. Privesc tablourile întunecate și fără viață ce sunt atârnate pe pereți. De acum în colo locul meu este în întuneric, printre cei morți, dar vii în același timp.
  Am mai văzut căteva încăperi și m-am dus în bucătărie unde i-am văzut pe oameni muncind și pregătindu-ne cina. Dar cum se poate să fie oameni aici? Ce caută ei aici în casa demonilor?

  -Înălțimea ta, cina nu este gata încă, doriți ceva?
  -Să îmi spui cum de sunteți voi aici? Sunteți cumva prizonieri? întreb după un moment de gândire.
  -Nu, doar lucrăm pentru înălțimea sa.
  -Am înțeles, spun și plec mai departe.

  Cum pot ei să lucreze pentru el, cum naiba pot să stea aici în prezența lui? Poate că Alice a avut dreptate, trebuie să cunoști pe cineva înainte să tragi concluzii pripite. Gândul de a sta într-un astfel de loc din proprie alegere mă înfioară, în acest moment sunt în impas, simt că aș vrea să îl cunosc din curiozitatea de a afla ce fel de persoană este, dar dacă aș primi o cale de scăpare din mariajul ăsta fără a urma nici o consecință în schimb, aș face-o.

  Mă întreb cât voi mai fi blocată aici? Nici o zi nu a trecut și deja mă simt captivă și ofilită de viață asemenea tablourilor de pe pereți. Cu timpul va fi mai ușor? Voi învăța să zâmbesc deși țip în interior? Voi învăța să spun vorbe dulci pline de venin? Cel mai probabil mă voi transforma în una ca și ei, moartă în gesturi și suflet, dar totuși vie cât să mă mișc și să zâmbesc fals.

  Nu am putut scăpa de cină, m-am gândit să inventez un pretext prin care să explic că nu pot veni, totuși nu vreau să îl jignesc, dacă încă este amabil să profit de asta cât mai este așa. Am luat cina alături de el, amândoi am fost tăcuți. Privirea lui rece și fără pic de emoție mă îngrozea, eram pusă puțin pe ace, nu știam ce va urma.

  -Îți place aici?
 
-Este frumos.
 
-Da, dar îți place?
 
-Totul e cam întunecat și camera mea la fel.
 
-În câteva zile vom sta amândoi în aceeași cameră, cum ai zis și te voi lăsa, daca vrei să o renovezi așa cum îți place.

  Mâncarea îmi stă în gât, am spus câteva zile, dar nu credeam că el o va lua așa în serios, mă așteptam măcar la o lună de acomodare din partea lui, nu e ca și cum mor de nerăbdare să formăm un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. Las furculița jos și mă uit în farfuria mea de mâncare, mintea mea se gândește că este un moment penibil, unul în care stau să născocesc un răspuns, dar inima mea bătând cu putere mă anunța discret că îi este frică. Îmi este frică.

  -Dar de mine îți place?

  Ridic privirea, se uită la mine cu un iz de curiozitate.

  -Păi, nu te cunosc încă și nu pot să răspund.

-Dar frică îți este?

  Pentru un moment aveam senzația aia oribilă că este în capul meu, că empatizează cu mine într-un fel sau altul, dar într-un final mi-am dat seama! Starea mea, cu vocea tremurândă și mâinile mele slabe ce nu își găseau poziția, NU ȘTIAM CE SĂ FAC CU ELE, unde să le pun, cum să le țin, ceea ce dă o idee de depresie, teamă, anxietate. Știe să observe, asta este sigur. Studiază în liniște și își trage concluzii ușor despre persoanele din jurul lui. Sunt uimită și înfricoșată de spiritul său de observație.

  -Aș dori să plec acum, a fost o zi lungă și obositoare, mi-ar prinde bine o baie și un somn.

  -Du-te.

  Ajung în cameră și văd că am cada umplută cu apă, îmi dau hainele jos și intru în ea. Mă simt ca și un animal în cușcă ce este studiat în noul său habitat. Ce mă apasă cel mai tare este că nici măcar nu știu câți ani are, o mie probabil, poate de aici se trage toată experiența de a citi oamenii, după atâta timp te obișnuiești.