Blestemul lui Alexander

Casa cărților

~ Cezar ~

De când eram mic am crezut că viața se bazează pe legi ale fizicii. Așa ni se spunea la școală și dacă ai fi spus cuiva că există magie erau șanse mari să ajungi la un psiholog. Dovada era chiar în fața noastră, păcat că Eliza a leșinat.. O înțeleg, și eu era să fac pe mine când l-am văzut pe Rudolf în spatele nostru. Oricine ar fi fost în locul nostru se speria rău, în afară de cei care sunt obișnuiţi cu magia, însă nu aș băga mâna în foc că nu s-ar fi speriat.

Când se trezește Eliza trebuie să o tachinez măcar puțin. Am început să alergăm spre bunica și pe la jumătatea drumului s-a întors spre Rudolf și a spus ceva după care o văd cum picioarele o trădează și de îndreaptă spre pământ. Timpul parcă a început să curgă mai lent și puteam să îi văd părul ei blond de culoarea spicului de grâu cum se revarsă lent și el spre pământ.

Am fugit spre ea și am prins-o în brațe înainte ca trupul să îi atingă pământul. A căzut exact ca în filme. Părul ușor ondulat îi venea în ochi așa că i l-am ferit și mi-au sărit în ochi prima oară pistruii ei care acum erau mai pronunțaţi de la soare. Multor fete nu le stă bine cu pistrui, însă ei îi veneau perfect. Cel mai mult îmi place când se uită curioasă, ceea se și întâmplă destul de des, și își ţine involuntar buzele întredeschise și capul aplecat ușor într-o parte. Parcă ar fi o pisicuță care își urmărește stăpânul când îi pregătește mâncarea. Îi lipseau doar urechile îndreptate în sus. Un murmur sau ceva asemănător s-a auzit în spatele meu, iar când m-am uitat în spatele meu nu era nimic. Doar Rudolf stătea în același loc și se uita bizar la mine.

- Cezar, Eliza, sunteți bine?

Bunica Elizei țipa după noi. Am și uitat de ea, oare cât timp am stat și m-am uitat la Eliza? O altă voce răsună din spatele meu.

- Îmi pare foarte, foarte rău, nu știam că veţi reacționa astfel. Credeam că sunteți obișnuiţi să vedeți lucruri mai puțin întâlnite. Fata e bine?

Vocea lui Rudolf suna bizar de umană considerând că el era un.. Umh.. Câine? Lup? Câine-lup? Nici nu îmi pot da seama ce era, nici măcar în basme nu am auzit de așa ceva.. Bine, nici nu am citit prea multe pentru că nu erau genul meu de lecturi, dar totuși..

- Cred că a leșinat.

- Îmi pare rău că am făcut-o să leșine, sincer.

Se putea citi pe fața lui că îi părea rău. O să dureze ceva să mă obișnuiesc cu un câine uriaș și vorbitor care are până și sentimente. Între timp a venit și bunica Elizei mai aproape și se uită la Eliza.

- Cred că a avut parte de prea multe pe ziua de azi.

- Amândoi am avut.

- Tu încă nu ai leșinat.. Încă.

- E ceva mai șocant ca asta?

- Nu știu dacă e șocant sau nu, dar o să vedem cum te descurci.. Rudolf, hai și ajută-l pe Cezar să o aducă pe Eliza până în casă.

- Nu am nevoie de ajutor, pot să o aduc pe Eliza până în casă lejer.

- Cum vrei.

O iau pe Eliza în brațe și mă îndrept spre casă. Rudolf îmi face semn din cap să încetinesc puțin și se apropie de mine.

- Poți să te miști așa de repede oricând?

- Poftim?

- Mai devreme, când ai prins-o pe fată,  cum te-ai mișcat așa de repede?

- Dar nu m-am mișcat chiar așa de repede, era aproape de mine.

- Ba nu, tu aveai cel puţin 5 metri avans și ea deja era aproape căzută pe jos. În următoarea secundă deja o aveai în brațe.