Blestemul lui Alexander

Înapoi

Simt gresia rece sub mine și mă trezesc. Corpul îmi e amorțit și capul îmi vâjâie. Îmi frec ochii somnoros și mă uit la imaginea dinaintea mea.

Fără să îmi dau seama am reușit iar să opresc timpul atunci când am ridicat mâna. Partea bună, pe lângă faptul că cel mai probabil mi-am salvat viaţa, e că am reușit să adorm și nu mă mai simţeam atât de obosit. Pe moment.

Tatăl Elizei ţinea pistolul in mână și își dădea ochii peste cap. Însă pe ţeava pistolului nu puteam să văd nici-un glonț.

- Hm, gloanțe oarbe?

Nu, arma în mod sigur avea gloanțe, dar totuși nu a tras cu ele. Cred că mai mult a vrut să mă sperie.. Misiune îndeplinită cu succes și, bonus, a reușit să o sperie și pe Eliza. În încercarea de a-l opri din a trage, aceasta s-a agățat de braţul lui, iar o lacrimă părea că i se scurse pe obraz. Din instinct m-am apropiat de ea și i-am șters-o.

Niciodată nu am suportat să o văd plângând. De fiecare dată când vorbeam și începea să plângă încercăm să fac tot posibilul să o înveselesc. Când eram mici obișnuiam să mă prostesc și să fac fețe amuzante, dar după ce am mai crescut am început să îi analizez problemele și încercam să îi dau sfaturi. De cele mai multe ori se oprea din plâns și mă asculta și puteam să văd speranța din ochii ei. Dacă tot o simțeam adâncită în gânduri încercam să fac o glumă proastă, iar când se uita la mine îi zâmbeam și o prindeam de obraz după care mă ridicam în picioare și iar îi zâmbeam. Pe loc se enerva și începea să alerge după mine, iar când vedeam că obosește încetineam pasul ca să poată să mă prindă din urmă.

Odată m-a prins din urmă, m-a tras de mânecă și, cum eram la marginea luminișului în care ne întâlneam de obicei, m-a lipit de un copac.

- Ți-am spus să nu mă mai ciupești de obraz.

- Că de nu, ce?

Îmi dă un pumn ușor în burtă, tipic ei, îmi zâmbește, după care dă să fugă în direcția opusă. Am prins-o rapid de mână, am tras-o înapoi lângă copac și am rezemat-o de trunchi fără prea mult efort. I-am prins încheieturile mâinilor, ţintuindu-le de copac. M-am apropiat de ea, astfel încât corpurile noastre erau lipite unul de altul. Mă uitam în ochii ei, dar fiind mai înalt decât ea, mă uitam în jos spre aceștia și atunci mi-a venit o idee. M-am lăsat mai jos, astfel încât să fiu la aceeași înălțime cu ea..

- ..Minionule.

- Dă-mi drumul!

- Nu până nu recunoști că ești un minion.

- Te bat când mă eliberez.

- Bună glumă. Vreau să te văd cum încerci.

În următoarea secundă am simțit-o cum încearcă să se elibereze de lângă mine și am început să râd. Eliza s-a enervat și m-a împins, reușind să creeze o anumită distanță intre noi. Din păcate a fost destul cât să fac un pas în spate și să mă împiedic de o rădăcină care ieșea din pământ și am căzut amândoi pe jos. Eliza a fost prima care s-a ridicat în picioare întrucât ea era cea care căzuse peste mine.

- Ești bine?

După ce s-a ridicat mi-a întins o mână ca să mă ajute. I-am prins mâna și în loc să mă ridic de pe jos am tras-o la pământ și m-am așezat pe mijlocul ei, însă de data aceasta îi ţineam mâinile împletite cu ale mele și nu îi dădeam drumul.

- Of of, când o să te înveți minte?

- .. Uf, te urăsc!

- Știu că mă iubești, nu era necesar să îmi repeți.