Blestemul lui Alexander

Ochi tulburi

Era deja ora 2 noaptea și mă simțeam puțin obosită, dar nu destul cât să îl pot lăsa pe Cezar nesupravegheat. Mai întâi trebuia să mă asigur că totul este bine.. Nu m-am gândit niciodată cât de multă atenție trebuie să îi oferi unei singure persoane rănite, mă întreb cum rezistă asistentele zile și nopți întregi îngrijind mai multe persoane aproape simultan. Febra lui Cezar se diminuase și mă simțeam liberă să dorm măcar jumătate de oră. Pe când puneam prosoapele mirosind încă a oțet mai departe de pat am auzit un geamăt scurt din spatele meu. Mă întorc spre pat și îl văd pe Cezar uitându-se la mine.

- Încearcă să dormi, trebuie să te odihnești, ai trecut prin multe zilele trecute și ai nevoie de somn.

- La fel cum am eu nevoie de somn ai și tu, Eli.

- Trebuie să am grijă de rănile tale pe care, apropo, trebuie să îmi explici cum le-ai obținut.. Mâine..

- Mâine..

Și a adormit la loc.. Era de așteptat.. Parcă discuția noastră despre somn m-a făcut să realizez cât de obosită eram defapt.. M-am strecurat ușor pe lângă Cezar și m-am pus și eu în pat. Tot ce speram de acum era să nu îl mai lovesc eu accidental în timpul somnului sau să îl mai dau jos din pat. Când eram mici și dormeam unul la altul aveam obiceiul prost de a-l lovi în somn sau să îl dau jos din pat. Sau cum se plângea el să îl "propulsez" din pat. Nu am avut timp prea mult să mă gândesc la momentele acelea din copilărie că am și adormit.

Tot ce știu este că m-am trezit după câteva ore, pe când încă era întuneric afară, ca să realizez că Cezar mă îmbrățișa.. Mă gândeam la el cum probabil au trecut zile întregi în care a fost complet singur în acea cameră și îl compătimeam. M-am mai asigurat încă o dată că totul era în regulă și m-am așezat înapoi confortabil în pat și am adormit la loc.

Plănuiam să mă trezesc devreme ca să pot să fac eu de mâncare să o scutesc pe bunica măcar de atât, însă când m-am trezit Cezar nu mai era în cameră.. Poate ieșise afară să își facă încălzirea de dimineață, dar mă îndoiesc că poate să o facă cu rănile pe care le are.. M-am ridicat repede din pat și m-am uitat la ceas.. Ora 5:57.. Și eu care aveam alarma pregătită la 6 ca să mă trezesc devreme.. M-am dus în bucătărie ca să pot să o ajut pe bunica să facă de mâncare, iar acolo stătea Cezar, încercând să facă clătite. Țin minte că eu l-am învățat să le facă. Prima oară când am făcut clătite era să îmi arunce o clătită în față când o învârtea. De atunci îl lăsam doar să mă ajute să fac compoziția și să le umple cu dulceață. Gândurile mi-au fost întrerupte de vocea lui.

- Neața Eli! Cred că aseară ai fost prea obosită ca să mă mai propulsezi din pat, spuse el sarcastic.

Și îmi aruncă un zâmbet inocent. Întotdeauna îi plăcea să mă tachineze pentru orice făceam. Fiind mai mare ca mine cu un an nu ezita să mă tachineze cu orice ocazie sau să îmi amintească că el este mai mare și mai "trecut" prin viață și câte prostii de astea și de fiecare dată îmi oferea un zâmbet inocent ca să mă enerveze și mai tare.

- Ar trebui să fii recunoscător că m-am îndurat de tine aseară. Chiar mă gândeam cum ar fi să te trezești de dimineață pe jos.

- Probabil după aveai de îngrijit și alte părți ale corpului. Heh, nu că m-ar fi deranjat prea tare.

Și îmi face cu ochiul. Oh, cu siguranță știe să întoarcă lucrurile în favoarea lui.

- Dacă nu o să ai grijă la clătitele alea o să te rănești singur.

În timp ce el era ocupat să îmi aducă aminte că el este cel superior și-a luat privirea de pe tigaie și încercând să învârtă o clătită a reușit să și-o dea pe picior. Am reușit să îi prind tigaia înainte să îi cadă și ea pe picior și am oprit aragazul.