Blestemul lui Alexander

Imboldul Lui Cassie

Pentru câteva secunde a fost liniște completă, după care profesorul a început să aplaude și toată clasa s-a luat după el. M-am coborât rapid de pe scaun și nu știam unde să mă ascund de privirile colegilor.

- Cu adevărat spectaculos! Se vede că aveți o chimie incredibilă. De ce nu vă înscrieți la teatru? Asemenea talent nu trebuie risipit.

- Ah, noi nu.. Adică.. Nu cred că avem timp să ne înscriem la teatru acum, suntem clasa a 12-a și avem alte priorități...

- Înțeleg.. Fiecare are prioritățile lui în viață, dar tot consider că ar merita măcar să încercați. Acum chiar îmi pare rău că nu am ore și la mate-info, dar o să îmi facă mare plăcere să te văd prin liceu și poate ne mai întâlnim noi în afara programului și mai stăm de vorbă. Hai că am plecat, deja v-am răpit jumătate de pauză, pe data viitoare!

În cele din urmă a ieșit și profesorul din clasă și imediat am început să mă râd gândindu-mă la ce tocmai s-a întâmplat și m-am așezat pe scaun, ascunzându-mi față după păr. Era ciudat, într-un fel mă bufnea râsul întrucât îmi aduceam aminte de toate dățile când am făcut ceva asemănător alături de Cezar, dar în același timp voiam să mă înghită pământul ca să nu trebuiască să dau cu ochii de colegii de clasă, care nu au mai văzut până acum această latură a mea.

- M-ai dat gata mai devreme. Mi-ai dat un ultimatum de nu mai aveam deloc cuvinte. Nu ți-ai pierdut din îndemânare.

Am ridicat capul și m-am uitat la Cezar, zâmbind în continuare.

- Ce roșie ești la față, te asortezi perfect cu tricoul. Parcă ai fi o pătlăgică.

Mă întorc repede în scaun, îmi apuc hanoracul de sub bancă și îl arunc în Cezar.

- Taci acolo, ești culmea, de ce m-ai constrâns să îți joc jocul?

- Eu doar am lansat jocul, tu ai vrut să îl continui. În plus, vrei să spui că nu ți-a plăcut?

- A fost amuzant, e drept, dar aveam și eu o reputație de păstrat în clasa asta.

- Stai calmă, mai trebuie să mă suporți încă două ore și după te poți întoarce înapoi la viața ta plictisitoare.

Dintr-o dată se aude un fluierat din spate și toată lumea se uită în direcția zgomotului.

- Cezare, hai până aici puțin! Eli, ne lași să ți-l furăm puțin, nu?

- Luați-l cât vreți voi!

- Dacă putem să îl ținem cu băieții e bine, dacă ajunge pe mâna fetelor, noi nu suntem responsabili.

Râd ușor la această remarcă și mă dau să îmi pun caietele în rucsac, bucurându-mă că restul pauzei lumea o să fie prea ocupată să descopere mai multe despre Cezar în loc să își îndrepte atenția către mine. Nici bine nu apuc să pun mâna pe primul caiet că dintr-o dată văd o pereche de mâini cum se așează cu putere peste ele și în câmpul meu vizual se ivesc o pereche de ochi căprui. Tresar de la proximitatea lor și mă dau un pas în spate.

- De ce nu mi-ai spus că îl aduci și pe Cezar? Sau el te-a adus pe tine? Unde ai fost ieri? De ce nu ai dat niciun semn de viață în ultimele zile? De cât timp sunteți...

- Mai ușor, mai ușor cu întrebările, cred că o să îmi explodeze creierul în ritmul asta. Lasă-mă măcar să respir între întrebări.

Era cea mai bună prietenă a mea, Cassie. Atât de pline au fost zilele astea încât am și uitat să mai intru pe telefon să văd ce mesaje aveam.