Treisprezece luni cu Colton

A treia lună

Mi-am lipit paharul rece de frunte şi am oftat obosită. Petrecusem o zi mult prea lungă prin oraş căutându-mi o slujbă provizorie şi efectele se vedeau mai clar decât pata de cafea de pe fusta rochiei mele albe. "Trebuie să îi spun lui Colton" mi-am reamintit ştiind că nu voi mai putea să ţin ascunse toate hăinuţele ce le-am cumpărat de pe internet în ultima săptămână. "E ciudat că încă nu şi-a dat seama".

Deşi ştiam că bărbatul cu care îmi împărţeam apartamentul era un om inteligent,  cu o facultate absolvită cu note onorabile şi o afacere pe care şi-o administra singur, Colton nu avea un spirit al observaţiei foarte ingenios. Niciodată nu înţelegea aluziile şi glumele ascunse pe care le făcea Nick şi cu siguranţă nu observa pachetele mari ce îmi veneau cu poşta, trimise de site-uri cu logo-uri în culori pastelate de roz şi albastru. Pentru că nu vroiam să se simtă prost când altcineva urma să îi spună, hotărâsem să îi spun în dupăamiaza ce urma.

-Livie! a ţipat el de nicăieri făcându-mă să scap paharul din mână şi obiectul de sticlă s-a spart în o mulţime de bucăţi. Livie, ghici ce! Ţi-am găsit o slujbă! Să fiu al naibi! a exclamat el mai apoi şocat când a intrat în bucătărie şi a dat cu ochii de mine, în genunchi, culegând de pe podea bucăţile cele mai mari de sticlă.

Ştiam că nu era mirat din cauza faptului că spărsesem un pahar, în ultimele trei luni de când locuiam cu el spărsesem o mulţime de pahare şi farfurii, o manifestare spontană a neîndemânării mele, aşa că mi-am ridicat capul să văd ce se întâmplă cu el. Cu gura uşor deschisă şi ochii mari, o încruntătură uşoară pe frunte şi o postură a corpului ce îi denota frustrare, Colton se holba la stomacul meu. Mi-am coborât şi eu privirea ca să văd ce vede el, de parcă nu ştiam deja şi am observat cum fusta rochiei mele de bumbac îmi era prinsă sub genunchi şi din cauza asta stomacul ce creştea cu fiecare zi era extrem de uşor de văzut.

-Colton, jur că aveam de gând să îţi spun, am zis grăbită, ridicându-mă de pe podea şi pornind înspre el fără să mai ţin seama de cioburile de pe jos.

-Stai acolo, Livie! Ce naiba îţi trece prin cap? s-a răstit el şi eu am îngheţat în loc, uimită să îl aud folosind un ton atât de tăios şi acid. Vrei să îţi tai picioarele sau ceva? Eşti prea sănătoasă?

Am rămas înţepenită în loc, încă incapabilă să îmi revin din şocul de a-l auzi pe mereu relaxatul Colton folosind un asemenea ton. Colton m-a ignorat câteva secunde şi a măturat cioburile de pe jos, insistent şi atent să nu îi scape vreunul. Nu ştiam ce să zic, dacă să zic ceva, dacă ar trebui să îmi iau lucruri şi să plec... "Oare Nick m-ar primi pe canapeaua lui?"

Adevărul era că în acel moment inima mea era frântă în două. În ultimele trei luni, deşi încercasem să mă opun, dezvoltasem o mică pasiune adolescentină pentru colegul meu de apartament. Dar de ce mă aşteptam la o altă reacţie din partea lui? La o oricare altă reacţie? Era clar că nici un bărbat nu reacţionează bine când află că noua lor colegă de apartament îi va trânti în curând şi un copil în apartament. "Nimeni nu ar reacţiona bine pus în faţa unei astfel de situaţii şi trebuie să te pui în locul lui ca să îl înţelegi, Olivia!" m-am istruit singură, iar când Colton punea mătura şi făraşul la loc în mica debara, am trecut grăbită pe lângă el.

-O să dorm în seara asta la Nick, am spus încet, ieşind din bucătărie. Cândva săptămâna asta o să vin să îmi iau lucrurile...

-Nu te mişca, Livie! Cum adică o să vii cândva săptămâna asta să îţi iei lucrurile? Ce e asta? Nu mai vrei să locuieşti cu mine? Am făcut ceva care te-a făcut să te simţi incomfotabil? Te-am supărat cu ceva?

Şi acela a fost momentul în care am izbucnit în lacrimi.

Suspine puternice, incontrolabile mi-au zguduit trupul şi lacrimi fierbinţi, într-un şiroi ce nu părea să se oprească, au început să îmi curgă pe obraji. "Crede că el m-a supărat!" m-am gândit eu în timp ce hohoteam. "Crede că el a făcut ceva care să mă facă să mă simt incomfortabil!"

-Stai un pic, Livie! s-a grăbit el să vină la mine şi să mă ducă în sufragerie, să mă aşeze pe canapea. Calmează-te, calmează-te! mi-a spus el arătând disperat, de parcă nu se mai descurcase cu o femeie în lacrimi până în acel moment. Eşti bine? m-a întrebat el câteva minute mai târziu când capul îmi bubuia de durere şi ochii îmi erau roşii şi umflaţi.

-Bine, am răspuns eu apoi mi-am tras nasul într-un mod deloc feminin.

-În regulă, mi-a zâmbit el ezitant. Haide să uităm ultima oră, bine? Dacă vrei aş putea chiar să mai intru pe uşă încă o dată şi să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat...

-Nu, am clătinat eu din cap obosită. Aveam oricum de gând să îţi spun. Jur că aveam de gând să îţi spun!

-Ştiu, te cred, a ridicat el din umeri relaxat, apoi a luat telecomanda şi a pornit televizorul. Câte luni? Şi toate pachetele care au venit în ultima săptămână sunt pentru el, nu?

-Cinci luni, am răspuns eu puţin şocată de modul relaxat în care aborda subiectul. Şi da, toate pachetel sunt pentru ea, am spus eu accentuând ultimul cuvânt. Va fii o fetiţă...

-Pregăteşti de pe acum lucruri pentru ea? a continuat el să mă interogheze şi să mute canalele în acelaşi timp. Şi unde naiba îi e tatăl? Nu te ajută cu nimic? Înafara lui Nick şi a celor din oraş nu te-a vizitat nimeni în ultimele luni. Te rog, nu îmi spune că Nick e tatăl!

-Nu, am chicotit eu clătinând din cap. Nick nu e tatăl. Tatăl ei e un măgar, un gunoi despre care aş prefera să nu vorbesc niciodată dacă se poate. Şi normal că încep de pe acum să adun toate obiectele de care am nevoie pentru ea. Lista e una lungă.

-Vezi să treci pe listă şi o pereche de dopuri pentru urechi pentru mine, a chicotit el apoi, a sărit la un alt subiect, aşa cum făcea întotdeauna. Nenorocitul! Şi părinţii tăi?

-Reacţia lor a fost cu mult mai groaznică decât cea a lui John, am oftat eu, amintindu-mi cu tristeţe ţipetele, jignirile şi starea de spirit în care m-am aflat o săptămână după discuţia cu mama şi tata. Şi dopuri de urechi?

-Bineînţeles, mi-a zâmbit el. Pun pariu că micuţa o să aibă un set de plămâni puternici şi nu am nici o intenţie să sar din pat gata de bătaie în fiecare noapte în care ea va plânge că îi e foame! Şi dacă nu au fost în stare să te accepte, să o accepte pe ea, înseamnă că nu te merită! Uită-i pe nenorociţi!

-Şi asta e? am întrebat eu uimită, ignorând ceea ce a spus despre părinţii mei şi promiţându-mi să mă gândesc la asta mai târziu, când voi fi singură. Gata? Am rezolvat totul? Asta e discuţia de care mă temeam? Nu ai nici o problemă să locuieşti cu o gravidă şi în patru luni cu un sugar?

-Aş avea o mare problemă să locuiesc cu o oarecare gravidă şi un oarecare sugar, dar tu nu eşti o oarecare, Livie! Eşti tu şi asta schimbă totul! Uite! Transmit emisiunea asta ce îţi place atât de mult!

Încă o dată, Colton mă lăsase complet uimită.