Treisprezece luni cu Colton

A douăsprezecea luna

Deşi băusem deja două analgezice, capul continua să mă doară şi să mă facă să aud un ţiuit enervant în urechi. Probabil că şi plânsul gălăgios, fără nici un rost al lui Maddy are vreo vină în durerea mea, dar mai mare vină o are noaptea pe care mi-o petrecusem plângând jumătate din timp şi având coşmaruri în cealaltă jumătate. Mi-am frecat tâmplele şi apoi, când Maddy a mai crescut volumul cu câţiva decibeli, m-am ridicat de pe canapea şi m-am îndreptat înspre ea.

Am luat-o în braţe din pătuţ şi am început să o plimb prin apartamentul cu o singură cameră mare şi lungă ce cuprindea şi dormitorul şi sufragerie şi bucătărie şi care era urcat deasupra singurei pizzeri din oraş, dar nici asta nu a funcţionat. Cumva, Maddy îmi simţea starea de completă tulburare şi durere emoţională şi, spre deosebire de mine, care nu mi-o exprimam sub nici un fel, ea putea să urle şi să strige cât vroia. Probabil că şi ea simţea cum durerea din inima mea se intensificase în acea zi, la un an de când îl cunoscusem pe Colton.

-E-n regulă, Maddy, am spus eu continuând să mă plimb prin casă. Te rog, nu mai plânge, te rog!

Şi ca să pună capac la toate, soneria a sunat. M-am uitat urât înspre uşă, pentru că zgomotul soneriei o făcuse pe Maddy să plângă şi mai tare şi am oftat. Probabil că meritam asta, karma mă pedepsea.

-Vin imediat! am strigat eu, dar mă îndoiam că cineva mă auzise. Gata, Maddy! Te rog, nu mai plânge! am continuat eu să mă rog de ea, cu propriile mele lacrimi de frustrare curgându-mi pe obraji.

Şi atunci, spre spaima şi oroarea mea, uşa apartamentului s-a deschis. Am tresărit surprinsă şi am urmărit cu ochii mari, şocaţi, cum Colton traversează zona sufragerie, apoi pe cea a bucătăriei şi ajunge lângă noi. Am fost şi mai înlemnită în loc când a venit lângă noi, mult mai aproape de cât l-am avut vreodată în ultimele două luni şi ne-a luat pe amândouă în braţe.

-E-n regulă, a spus el sărutându-mă pe frunte şi apoi ştergându-i lacrimile de la obrajii lui Maddy înainte de a lua pe fetiţa mea în braţe. E-n regulă...

Nu am auzit ce a spus în continuare, dar a continuat să îi murmure cuvinte la urechea micuţei în timp ce o plimba prin apartament. Eu m-am dus, frântă, până la canapea şi m-am trântit pe ea, urmărindu-l cum o linişteşte şi adoarme pe Maddy într-un timp atât de scurt încât m-a făcut să mă simt cea mai incompetentă mamă de pe pământ. A aşezat-o pe Maddy în pătuţ, i-a dat ursuleţul pe care el i-l cumpărase, apoi  m-a şocat şi mai tare cu cele pe care le-a spus.

-E-n regulă, Maddy, a spus el mângâindu-i capul şi fruntea micuţei. E-n regulă, totul o să fie în regulă, tati e aici.

-Nu eşti tatăl ei, am spus eu fără să mă pot abţine, declanşând încă un rând de lacrimi din partea mea.

Colton nu mi-a răspuns, ci, fără să zică vreun cuvânt, a venit şi s-a aşezat lângă mine pe canapea, atât de aproape de mine încât picioarele noastre erau lipite de la coapse până la vârful degetelor. Fără să îmi lase şansa să mă îndepărtez de el, Colton şi-a pus braţele în jurul meu şi m-a lipit şi mai tare de el. M-a îmbrăţişat strâns, atât de călduros şi mi-a mai sărutat încă o dată fruntea în timp eu am început încă o dată să plâng.

-Nu mai plânge, Livie, mi-a spus el în timp ce îmi ştergea lacrimile la o parte de o obraji. Te rog, nu mai plânge!

-Dar ce aş putea să fac? am hohotit eu. Ce naiba aş putea să fac?!

-Ai putea să te bucuri că mă vezi, mi-a spus el continuând să îmi şteargă lacrimile, fără să fie demoralizat de faptul că ele continuau să apară. Ai putea să mă îmbrăţişezi, ai putea să îmi spui cât de dor ţi-a fost de mine...

-Oh, Colton! am exclamat eu în timp ce continuam să plâng.

-Sau ai putea să mă pocneşti pentru cât de prost am fost că te-am lăsat să pleci, a continuat el să vorbească. Ai putea să mă dai afară din apartament, să îmi spui că mi-am dat seama de ceea ce se întâmplă în jurul meu mult prea târziu şi să îmi spui că nu mai simţi nimic pentru mine. Deşi eu sper că nu vei face aşa ceva, a mai adăugat după câteva secunde lungi, făcându-mă să râd.

-Ce cauţi aici, Colton, am întrebat când am considerat că am terminat cu hohotitul, că nu mai am ce lichide să plâng.

-Îmi caut cuvintele, a ridicat el din umeri. Ştiu că vorbesc mult şi chiar despre mai multe subiecte în acelaşi timp, dar când e vorba despre ceea ce simt, despre lucrurile cu adevărat importante, nu sunt în stare să leg două cuvinte!

-Nu îmi trebuie două cuvinte, Colton, i-am spus eu, pentru că într-adevăr nu aveam nevoie să îmi spună acele două cuvinte magice, puteam să mai aştept după ele. Tot ce vroiam era un singur cuvânt, am încercat să îi reamintesc de cearta în care mi-am dorit să îl aud contrazicându-mă.

-Ştiu că am greşit, a oftat el, dar sper sincer că ai să poţi să mă ierţi. Îmi doresc atât de mult să mă ierţi! Îmi doresc atât de mult să ne întoarcem la ceea ce eram, să te întorci cu Maddy acasă!

-Şi ce aveam înainte, Colton? Ce era acolo? am întrebat.

-Chiar ai de gând să mă faci să o spun, nu? a surâs el, apoi m-a sărutat pe tâmplă, dulce şi simplu. Te iubesc, Livie! O fac de atât de mult timp încât am şi uitat că nu ţi-am spus-o vreodată! Te iubesc, Livie, a mai spus el încă o dată, apoi m-a sărutat.

La fel ca în acea noapte de Crăciun, sărutul s-a îndepărtat cu o viteză uimitoare şi uluitoare de pasul simplu şi dulce. În a doua secundă a sărutului, totul a devenit exploziv, tulburător, atât de rapid încât de abia puteam ţine pasul, nu doar eu, ci şi el. Eram plini de iubire, de pasiune şi de durere, încercam să ne dovedim unul altuia ceea ce simţim cu adevărat, aveam nevoie să fim aproape unul de celălalt.

-Deci asta înseamnă că te reîntorci acasă, nu? Şi tu şi Maddy? m-a întrebat la câteva minute după ce sărutul se terminase din cauza lipsei de oxigen. Şi mă vei lăsa să am grijă de voi, nu? Să fiu iubitul tău şi tatăl lui Maddy?

 -Asta vrei să fii? l-am întrebat eu încă în braţele lui, bucurându-mă de ceea ce auzeam. Eşti sigur că asta vrei? Să fii iubitul meu şi tatăl lui Maddy?

-Livie, mi-a zâmbit el mai fericit şi mai strălucitor decât a făcut-o vreodată, sunt deja tatăl lui Maddy, ţii minte? Sunt tatăl ei de prima oară când am aflat că există... Şi cu iubitul... asta e doar de început, mai urmează şi alte titluri...

-Haide să o luăm încet, am râs eu, clătinând din cap şi topindu-mă în îmbrăţişarea lui.

-Deci asta înseamnă că nu te muţi cu mine? m-a întrebat el trist, bosumflat ca un copil mic.

-Înseamnă că am nevoie de timp, Colton, am oftat eu. Nu pot să sar într-o relaţie, pur şi simplu îmi e imposibil să fac asta!

-E-n regulă, mi-a spus arătând hotărât, determinat, de nemişcat în decizia lui. Am să te conving eu, Livie! Ai să vezi că am să te recuceresc şi că nu am să-ţi mai greşesc ţie sau lui Maddy vreodată. Ai să vezi tu.

Şi în timp ce porneam televizorul şi râdeam cu el, în timp ce Maddy se trezea fără să plângă, voioasă şi la fel de fericită ca mine, în timp ce ne ghemuiam toţi trei pe canapea, chiar speram să ajung să văd ceea ce îmi promisese. Chiar aşteptam acel moment.