Treisprezece luni cu Colton

A unsprezecea lună

Plimbatul prin casă doar pentru a o legăna pe Maddy devenise un lucru normal în apartament de când colicii o deranjau şi fetiţa mea plângea. Dimineaţa şi seara, când Colton era în apartament mă plimbam prin camera mea, făceam aceleaşi cercuri micuţe, iar când el era la lucru, aveam curajul să ies din cameră. Nu era o minciună să spui că în majoritatea timpului şi eu plângeam alături de Maddy, chiar dacă o făceam din motive diferite de ale ei.

-Oh, Maddy, am oftat eu când din somnul liniştit ce îl avea pe canapea, flancată de perne şi pături, fetiţa mea a început să plângă încă o dată. Gata, Maddy, gata, am şoptit eu punând tableta, pe care ilucram la o altă ilustraţie pentru cartea de poveşti pentru copii, la o parte şi ridicând-o pe Maddy în braţe. E bine, puiule, am spus eu, deşi minţiam de îngheţau apele şi totul era numai bine nu. Totul e bine, am spus eu în timp ce îmi dădeau şi mie lacrimile. Noi vom fii bine, am spus şi, chiar înainte să izbucnesc cu adevărat în lacrimi, am auzit cum cineva introduce cheia în încuietoarea uşii.

Proptind-o pe Maddy de pieptul meu cu o singură mână, am folosit-o pe cealaltă ca să iau de pe măsuţa de pe cafea tableta şi sticluţa cu lapte a lui Maddy. Ştiam că bărbatul pe care îl iubeam era cel care intra în apartament, dar nu doream să îl văd sau să mă întâlnesc cu el. La urma urmei Colton era şi cel care îmi frânsese inima, nu doar cel pe care îl iubeam. Şi eu, de o lună, reuşeam să îl evit, deşi locuiam în acelaşi apartament.

-Nu ne vom ascunde pentru mult timp în camera asta, Maddy, i-am spus eu bebeluşului, după ce am intrat la mine în dormitor, înainte ca Colton să mă vadă. Uite, am împachetat totul, am spus eu prrivind cutiile din jurul nostru şi geamantanele cu haine. Unchiul Nick a spus că vine în seara asta să mă ajute să le duce în noul apartament, ce zici?

Bineînţeles că Maddy nu a spus nimic, dar cel puţin a încetat să mai plângă şi aşezând-o cu grijă pe patul ce era îmbrăcat şi acoperit cu aşternuturile ce erau acolo când m-am mutat. M-a privit cu ochii mari când s-a auzit o bătaie în uşă, iar eu am îngheţat deasupra ei. Eram înspăimântată, absolut terifiată de gândul că ar putea fi Colton la uşă, de idea că acela era momentul când eram forţată să îl privesc şi să vorbesc cu el.

-Ollie? Eşti acolo? a întrebat Nick bătând încă o dată în uşă, iar eu i-am zâmbit micuţei mele.

-Intră! i-am strigat lui Nick, ridicând-o pe Maddy de pe pat şi începând să adun de prin cameră jacheta, căciuliţa şi papuceii de care avea nevoie ca să se protejeze de frig. Diseară vei dormi în noul apartament, frumoaso, i-am spus eu bebeluşului înainte să mă întorc către uşa deschisă şi către Nick.

-Eşti gata să mergem? m-a întrebat el privind prin cameră, probabil cântărind din ochii cutiile şi geamantanele, alături de lucrurile pe care nu am avut cum să le împachetez, cum ar fi pătuţul lui Maddy sau masa de schimbat.

-Suntem gata să ieşim pe uşă, i-am zâmbit eu.

-Atunci mă bucur că am mai adus ajutoare, mi-a zâmbit la rândul lui. Nu aş fi fost în stare să urc toate astea în camionetă şi să mai şi rămân cu spatele funcţional!

Nu am avut şansa să îl întreb pe cine adusese pentru că în clipa următoare, Tom şi Candy au apărut în dreptul uşii. Deşi, înainte de cearta cu Colton ne înţelegeam perfect, o consideram pe Candy cea mai bună prietenă a mea, în ultima vreme o evitasem. Erau prietenii lui Colton de mai mult timp şi nu vroiam să le stric relaţia, mai bine pierdeam eu decât să piardă el.

-Tom! Candy! am exclamat eu uimită şi şatena ce îmi tunsese părul cu o lună în urmă s-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat, apoi mi-a luat-o pe Maddy din braţe ca să o pupe pe obraz şi să se joace cu ea.

-Ca să fie totul clar, Ollie, mi-a spus Tom, privindu-mă supărat, iar eu m-am  simţit vinovată că am tot plecat din calea lui, că am făcut în aşa fel încât să nu ne întâlnim, nici prin cap să nu îţi mai treacă să ne eviţi! Suntem prietenii tăi, ce naiba?! Nu poţi pur şi simplu să ne ştergi cu buretele la fiecare mică neînţelegere pe care o ai cu Colton!

-Tom..., am vrut eu să îl întrerup şi să îl contrazic, să îi spun că aceea nu fusese doar o ceartă minoră.

-Nici să nu aud, Ollie! m-a întrerupt el, apoi m-a îmbrăţişat strâns, înainte să am şansa să protestez.

Şi înainte să mă lămuresc ce se întâmplă cu adevărat, Tom mi-a şi dat drumul din îmbrăţişare şi toate lucrurile încep să fie mutate în camioneta împrumutată de Nick de la un prieten şi în camioneta lui Tom. Eu şi Candy am ţinut-o pe Maddy în braţe, cu schimbul, în timp ce Nick şi Tom refuzau să ne lase să îi ajutăm şi Colton a continuat să stea în camera lui. Nu a ieşit afară nici când Nick a bătut la uşă ca să îi ceară o şurubelniţă şi nici după ce Tom a intrat la el şi a început să strige ceva ce eu nu am auzit pentru că Candy m-a luat de acolo.

După ce prima camionetă pleacă încărcată până la refuz, cu Tom conducând-o şi Candy în dreapta lui, eu rămân în sufragerie cu Maddy în braţe în timp ce Nick pune ultima cutie în sufragerie. Nu mă aştept ca Colton să iasă din dormitorul lui, dar totuşi o face şi îmi vine să plâng când îl văd obosit, cu cearcăne şi palid. Mi se strânge inima şi îmi doresc să pot să şterg ultima lună cu buretele, să îl iau în braţe şi să adorm cu el în patul din dormitorul meu, la fel ca în acea noapte de februarie, dar nu o pot face.

-Deci asta e, huh? întreabă oprindu-se la un pas distanţă de mine, după ce a întins o mână către Maddy, apoi a lăsat-o să cadă pe lângă corp, fără a o atinge măcar pe fetiţă.

-Poţi să o iei în braţe, dacă vrei, i-am spus ignorând întrebarea şi întinzându-i-o pe Maddy.

În clipa următoare, Colton o are pe Maddy în braţe şi o ţine strâns de parcă toată viaţa lui ar depinde de ea. Trebuie să îmi privesc pantofii ca să nu las lacrimile ce deja mi-au curs pe obraji să se înmulţească şi încerc să nu aud ceea ce Colton îi şopteşte micuţei. Dar apoi momentul se termină la fel de brusc cum a şi început.

-Ollie? întreabă Nick din hol, fără să ne vadă. Sunteţi gata? Tom şi Candy aşteaptă la apartament ca să vii tu să le deschizi!

-Venim acum, spun eu şi o iau pe Maddy în braţe când Colton mi-o întinde.

Nu spun nimic, ci doar îmi iau fetiţa şi plec. Mă întorc cu spatele la el şi mă îndepărtez, lăsându-mi lacrimile să curgă. Nu pot să le mai opresc. Tot ce pot să fac e să nu le permit să se transforme în suspine.

-Livie, spune Colton când ajung lângă uşă, mă strigă în şoaptă cu un ton şoptit, în care identific fără să vreau, durere şi dor.

Mă opresc din mers, fără să mă întorc, aştept să văd dacă mai adaugă ceva, la fel cum a mai adăugat şi în noapte de februarie când am dormit împreună, dar el nu o face. Aştept cu inima strânsă, făcută ghem şi adăpostită în gâtul meu, dar nu zice nimic. Aşa că pornesc din nou şi plec, înainte să îi spulbere inima lui Maddy aşa cum a făcut cu a mea.